Fericirea sau lumea văzută dintr-un trening...

Nu avem fericirea ca o achiziţie definitivă. În fond, e o temă al naibii de subiectivă. E aici, la îndemână, ne afectează, ne năuceşte uneori, ne leagănă şi... dispare. Rămânem "stupizi" (cum spunea un fost coleg) în faţa locului gol. Şi ne întrebăm ca nişte copii cu gura murdară de ciocolată, privind hârtia mototolită, unde-o fi dispărut...
Ar fi bine să putem face în fiecare clipă să ţâşnească un strop de fericire, o scânteie. Uite-aşa, cum face Marius când îl impresionează trecerea unui melc, în lumea asta bezmetică şi nebună, nebună, nebună... Sau cum te uluiesc culorile toamnei, risipa asta de roşu, aur şi străluciri, damasc bogat şi catifele din alt veac, răspândite în jur, pe care puţini le mai bagă-n seamă. E un dar gratuit într-o lume care aleargă după gratuităţi la telefon, la abonamente TV, la haine...
Stau în treningul meu şi-mi mângâi nostalgiile. Printre ele, oamenii care-mi erau odinioară în jur şi care acum îmi vorbesc unii doar în cap, alţii doar în suflet. Mulţi dintre ei vorbesc doar în mine, de mult mutaţi în locuri paşnice, sub şoaptele crucilor.
Dar asta nu împiedică soarele să-mi facă cu ochiul, ploaia să-mi scoată limba şi nici să mă gâdile foamea de imagini şi locuri noi. Promit că povestesc totul despre ce voi vedea în acest sfârşit de săptămână (detest insinuarea parşivă a cuvântului "uichend" în nuanţata şi rafinata limbă română) în nord, lângă Marea Mânecii, într-un sat de pescari care mi-e tare drag, de vorbă cu un baron. Unul adevărat, nu Munchausen, cu blazon şi tot ce-i trebuie şi fără mofturile de rigoare.