Paradoxurile unui baron ( Doi )

E real. N-ar trebui să sar direct la vagonul lui, dar l-am revăzut recent şi-mi ocupă deocamdată gândurile. E baron, da, mai există şi azi specia. Cu blazon, cu acte, deci nu sine nobilitas. Deci nu e s.nob. Sau snob. Snobul vechi, desigur, adică nobil fără acte. E de sorginte flamandă, îl vom numi O. de M. fiindcă nu-i place publicitatea.

L-am cunoscut când îşi purta sufletul în braţe ca pe o pasăre rănită şi când eu însămi aveam în spinare cocoaşele tragediilor personale. Un an greu, dar cu întâlniri interesante.

De atunci e acolo, viu, la confluenţa dintre ape, undeva lângă Marea Mânecii, unde se varsă râul Somme în această mare, unde cândva răsuna aerul de strigăte şi mirosea a praf de puşcă şi obuze. Bătălia de pe Somme. Iar mai înainte, portul acesta mititel care doarme cu trimaranele şi catamaranele lui a fost locul de unde Wilhelm de Normandia a plecat să cucerească Anglia. Şi ceva mai încolo, pe un zid unde mai stau de strajă câteva pietre, aflu că a fost arestată Ioana d'Arc... Un loc care musteşte de istorie.

Azi, printre albatroşi, foci şi raţe sălbatice, istoria doarme. În schimb îmi răsună în minte descrierile lui Anatole France şi-mi defilează pânzele lui Monet. Ciudat, istoria adoarme în timp, arta rămâne vie, respiră aceleaşi apusuri aici, strigă aceleaşi umbre de păsări pe cer...

Baronul O. de M. e o sumă de paradoxuri. E bancher, e sever, dar cântă cu o delicateţe şi o forţă incredibile la pian Bach preludiul meu preferat, Debussy sau Yann Thiersen, minunata muzică din filmul Amelie din Montmartre. E înalt şi solid, dar are o privire de copil, ochi mari şi verzi în care vezi glumele jucându-se de-a valma. Are o proprietate superbă pe malul mării, cu un spaţiu de să te plimbi cu bicicleta, dar ocupaţia lui preferată e să hrănească păsărelele pentru care a făcut peste zece adăposturi prin mestecenii, fagii şi pinii din grădină. Şi, paradoxal, bineînţeles, preferă apartamentul pe care-l numeşte casa de păpuşi, mic, înghesuit, ca un bazar, care, spune el, îl reprezintă. E foarte ordonat în cifre, dar trăieşte în mijlocul unui scandal de obiecte. Vecinătatea lor mă uluieşte. Cristal de Daum, Gallé şi Lalique lângă un tomahawk şi o katana japoneză. Piese în metal şi jad, lângă un morman de cabluri din casă. Te împiedici de laptopuri, imprimante, un bax de lapte, un sfeşnic de argint pe o masă cu blat de cristal care pare în permanenţă să te aştepte, ficuşi pitici, aparatură casnică, cu contururi nefamiliare, (ceea ce mi se pare o bormaşină e un aspirator, ceea ce credeam a fi un boiler e un aparat pentru legume la abur, cu trei etaje...), CD-uri, pianina (singurul obiect care nu are praf pe el), acvariul pe care-l îngrijeşte cu sfinţenie. (E în stare să discute finanţe, literatură sau politică, fără nicio problemă şi în mijlocul conversaţiei sare ca ars să prindă un melc din acvariu şi să-l arunce pe geam, fiindcă-i mănâncă plantele). Îi plac motanii, dar de când a murit Argus, superbul motan albastru de Persia, n-a mai luat altul.

Nu mă onorează pe mine cu farfuriile de porţelan de Meissen sau cu şampania Mumm în cupe de cristal Daum. Aşa mănâncă el de obicei, inclusiv cu tacâmuri de argint şi zâmbeşte strâmb când remarc. Lui nu i se pare anormal.

E intuitiv şi îmi cunoaşte stările de spirit mai bine ca mine. Ştie înaintea mea când sunt tristă şi anul acesta, ciocnind un pahar de Porto şi stând de poveşti, îmi semnalează că intuieşte şi când voi fi fericită.

Poate că da, poate că nu. Nu e prima oară când încerc, dar s-ar putea să fie prima oară când mă înşel. În bine.

Baronul O. de M. zâmbeşte. Mă invită la o plimbare cu Tittinette. Cum nu-mi mai aduc aminte cine-i Tittinette ? Micuţa lui BMW decapotată, bof... Ştie că de fapt, nesiguranţa îmi dă târcoale şi îmi aruncă gândurile pe fereastră, în golful râului Somme. Lui i se pare normal.

Mie mi se pare o altă lume, care începe cu blazonul din spatele baronului în T-shirt roşu cu o cască audio uriaşă pe spate (şi sunt convinsă că are şi şosetele asortate, aşa e el, nu poate trăi neasortat) şi se sfârşeşte în Ghencea, de unde am plecat. Discrepanţa e atât de mare, că-mi vine să râd. Baronul interpretează greşit, îmi mai umple o dată paharul cu Porto şi zice mă duc s-o conving pe Tittinette să ne ducă la Dunquerque.

Război, furturi, moarte, sânge, sărăcie, foamete, totul pare uitat, îngrămădit într-un buzunar cu umbre, peste care tragi fermoarul.

Mulţumesc că faci asta pentru mine, dragul meu baron. Şi că din când în când, mă răsfeţi ca să uit de cotidian şi de urmele de bocanc de pe sufletul meu. De aceea îţi spun bun venit la bordul transcyberianului meu. În vagonul tău, am pus cu mâinile mele în vasul Daum, trandafiri galbeni, florile tale preferate, uite acolo, pe pian...