Poftiţi în vagoane ! ( Unu )

...E foarte devreme, cred că puţină lume se trezeşte la ora 6 dimineaţa. Zori bosumflaţi cu şuviţe de ceaţă-n păr se uită la mine fără chef. Fereastra e aburită şi nu rezist impulsului să desenez o frunză în cădere pe geam. Afară, o alta copiază mişcarea. Trebuie să mă grăbesc, bagajul mă aşteaptă la uşă.

...Aşadar în octombrie pleacă trans-cybierianul meu, un tren într-o destinaţie necunoscută, navigând prin Cyberia. Deocamdată, prima persoană care urcă e o femeie cu înfăţişare ascetică, ochi albaştri fără strălucire, ca florile presate în albume şi un fel particular de a rula "r"-ul, ca şi cum i s-ar fi spart o bulă de aer în gât. Se numeşte Maria Vranialici, locuieşte într-o casă veche pe Popa Tatu, are o căţea brac breton, Bonnie şi o diplomă de la Sorbona. Prima oară când mă aduce mama, sunt emoţionată, dar îndrăgesc imediat decorul. Un hol cam întunecos, cu un scrin florentin, masiv, o tavă de argint cu multe păhăruţe şi o carafă înaltă ce nu poate fi decât cristal, după fineţe, apoi o arcadă şi un salon incredibil.

În mijloc, cinci măsuţe roz cu scăunele şi cu caiete de desen. Încă nu ştiu ce se va întâmpla, mama discută cu dna Vranialici şi mi se spune s-o numesc Madame. I se potriveşte.

Mama pleacă, Madame mă mângâie pe cap şi-mi spune că mereu şi-a dorit o fetiţă blondă cu ochi albaştri şi coadă de cal. Mulţumesc, aducându-mi brusc aminte de ce m-a învăţat mama, să fiu politicoasă.

Vin şi ceilalţi, un băieţel blond şi firav, cu nasul mereu roşu, Silviu, un altul solid, mai înalt ca noi, Marius, o fetiţă frumoasă ca o rază de soare, incredibilă, ca o zână, cu bucle aproape argintii, Dana, o alta cu pistrui, roşcovană, Marina, un alt băieţel bondoc, Mihnea. Suntem toţi şi începem. Madame ne spune numele, aflăm care ne sunt colegii, aflăm că vom învăţa franceza şi zâmbim.

Nu stăm încă la măsuţele roz, ci în jurul unei mese de stejar masiv, de 12 persoane, la capătul căreia, pe o măsuţă mică şi rotundă, o vază înaltă cu irizaţii ruginii găzduieşte nişte crizanteme galbene ce luminează toată încăperea. Ici şi colo, obiecte de argint, multe cărţi, două fotolii ca-n filme, adânci, lângă unul doarme Bonnie. Oare câinii visează ?

Madame prezidează grupul şi începe să ne arate cum se fac primele beţişoare şi cârlige. Aflu cu surprindere că toţi avem 3 ani şi jumătate.

După o lună, sunt singura care desenează cu pasiune şi personalitate, cum îi spune Madame mamei. "Învaţă fantastic de repede franceza, e foarte talentată şi îi place enorm să deseneze. Are imaginaţie, e singura care desenează copacii cu o coroană rotundă, nu ca nişte mături cu beţele în aer..."

...Îi aud încă vocea, îi văd bărbia care mă fascina prin fineţe, gura care articula cu graţie limba deprinsă la Sorbona magna cum laudae şi mâinile care ne distribuiau bomboane de la Nestor când aveam rezultate bune..."ça va, c'est très bien"...

...Bonnie cu puii ei, manualele Mauger, premii sub formă de cărţi şi bomboane, ruladele cu ciocolată pe care Madame le adora, bucuria de a fi învăţat la patru ani să citesc şi să scriu, fantasticele frunze de iederă roşie ghirlande la geamul ogivă cu coloane, pasiunea pentru antichităţi şi ceaiul în felegean de argint cu pahar de cristal, zahărul servit cu cleştişorul de argint şi laptele în minicarafa de porţelan de China...

...Venez, Madame, asseyez-vous aici, în primul vagon. V-am adus un ceai şi o ruladă de "Chez Bébert" de această dată, de acolo, din Parisul pe care nu l-aţi mai revăzut fiindcă eraţi fiică de moşier, izolată în Bucureştiul pe care-l iubeaţi dar unde nu puteaţi preda la şcoală tot fiindcă eraţi fiică de moşier, pentru că m-aţi învăţat să am gust, să apreciez frumosul, antichităţile şi limba franceză, pentru că v-am admirat degetele fine alergând pe clapele pianului în armonii de Debussy, când întârzia mama mea şi a lui Mihnea şi dumneavoastră, superbă şi generoasă amfitrioană ne învăţaţi să-i iubim pe romantici, în timp ce alături, mama lui Mihnea şi soţul dumneavoastră, doctorul Vranialici se iubeau zgomotos, iar pianul acoperea acutele iubirii lor trist şi dublu adulterine...

...Acum înţeleg, frumoasă doamnă, draga mea Madame, de ce ochii dumneavoastră, de mult închişi acum, nu mai aveau strălucire şi de ce părea adunată în ei tristeţea întregii lumi...

Bonne nuit, Ma grande Dame, bonne nuit Madame...