Parisul e o femeie frumoasă

1. Fondue au chocolat

2. Rue Mouffetard

3. Restaurantul Au Piano Muet 4. Rue Mouffetard

5. Place de la Contrescarpe

6. Rue Mouffetard

Fără vârstă şi anotimpuri, printre dimineţi bosumflate sau nopţi magnetice, e o femeie fără vârstă, frumoasă de-ţi dau lacrimile, îmbrăcată când pestriţ, când elegant, plină de bijuterii. Seara, îşi atârnă bijuteriile şi aşteaptă, indiferentă pentru că se ştie cuceritoare, omagiile tuturor.

Nu mai ieşisem de mult prin Paris, ploaia m-a cam arestat la domiciliu şi-mi lipsea agitaţia oraşului. Nu sunt o fiinţă rurală. Îmi place calmul şi liniştea, dar după două săptămâni, ca un drogat, îmi trebuie injecţia de agitaţie, maşini, aglomeraţie, reclame, vitrine, oameni grăbiţi, îmbulzeală, băruleţe, străduţe pline de lume.

Aseară, am ales o stradă care mi-e dragă fiindcă seamănă cu Lipscanii noştri, care pentru mine au mult farmec. Se numeşte Rue Mouffetard, supranumită La Mouffe şi e una dintre cele mai vechi străzi din Paris. Cândva, lega vechea Lutèce (denumirea veche a Parisului, în latină Lutetia Parisiorum) chiar de Roma. E îngustă, pietruită cu macadam şi plină de viaţă. E plină de restaurante, intercalate cu vechi măcelării, unde încă mai poţi comanda bucata de carne proaspătă pe care o vrei, pe care o taie pe loc. Aici încă n-a ajuns domnia plasticului şi a porţiilor în vid.

Undeva, la baza străzii e piaţa Mouffetard, unde găseşti de toate, zilnic, cu excepţia zilei de luni, una dintre puţinele pieţe care nu e itinerantă în Paris. Vânzătorii de peşte strigă în gura mare, cei de brânză te îmbie să deguşti alături de paharul de vin oferit gratis, flori şi produse de casă la tot pasul. Plonjezi în timp.

Pe la mijlocul străzii se află Place de la Contrescarpe, un loc unde respiri puţin, fiindcă strada e în pantă, unde sunt câteva bănci şi vara vezi chiar şi jucători de pétanques. Undeva, la numărul 1 din această piaţă, era celebra cafenea "Pomme de pain", un loc de predilecţie al poeţilor şi scriitorilor în sec. 18-19.

Ceva mai sus, restaurantul pe care-l căutăm, "Au piano muet". Evident, are un pian, care chiar e mut. Faţada nu e impresionantă, pare intrarea într-un magazin second-hand şi înăuntru spaţiul e mic. Dar intimitatea şi farmecul dansează blând pe lângă tine, te trezeşti transplantat prin boema lui Aznavour, ţi se trezesc toate ideile literare şi zâmbeşti înduioşat când vezi grinzile aparente de pe pereţii albi, brune şi afumate, care par vechi de când strada. Chelnerul poartă şorţ alb şi ştie multe limbi, dar accentul e bineînţeles, puternic francez.

Nu ştiu pentru ce să optez, aşa că aleg ca de obicei cele două "fondue", cea de brânză şi desertul, fondue de ciocolată. Deja rutinat, în trei minute chelnerul începe să trebăluiască pe lângă măsuţa noastră. Pentru mine e un mister cum de nu dărâmă nimic cu burta imensă şi rotundă. Ne aduce căzănelul cu brânza, spirtiera, îi dă foc, aduce cidrul, se agită, zâmbeşte, ia comenzi şi plăţi. E ciudat, dar singura notă discordantă e aparatul pentru plata cu card, care pare picat din alt timp aici, în "le petit resto" unde aştept să iasă de după vreo draperie un şansonetist francez şi să cânte.

Înmoi căpşunile în ciocolată, sorb din cidru şi mă gândesc, mută ca pianul din colţ, că acesta e adevăratul Paris, de atmosferă, cel pe care-l regăsim prin filme sau documentare, cel care respiră, trăieşte şi se amuză. E aici, în gesturile celor două cupluri de la masa de lângă noi, care povestesc despre întâmplări la serviciu, în invidia mascată a englezilor cărora porţiile li se par prea mari, în jovialitatea chelnerului care îi spune în engleza lui cu accent să mănânce tot, că e obligatoriu, în oamenii şi culorile de pe stradă, în noaptea care a scăpat coşul cu stele pe străduţa asta, într-o banală joi fără nume, de noiembrie...

Să ciocnim.