Origine ? Germană. Cea mai mare calitate ? Aceea de a crea atmosferă şi de a emana optimism. O femeie-catalizator a urcat în trenul meu când începusem deja să vorbesc şi să scriu în franceză. Mi-a propus să-mi mai arate un drum, o altă simfonie, un alt univers. De fapt, tatăl ei, bunicul tipic, bunicul pe care nu-l mai aveam, venea să-mi ofere în fiecare zi colţul baghetei numită Dâmboviţa. Otata... (tataie, în limba germană, în limbajul copiilor)Un om cu o inimă ca pâinea lui, un fost funcţionar de poştă colecţionar de timbre, un fost deportat în Rusia după război doar pentru vina că era de naţionalitate germană. El, periculosul "nazist" care era prea bătrân să fie luat în armată, dar nu prea bătrân ca să fie trimis în lagăr, după război. Ororile şi torturile nu i-au şters însă vioiciunea ochilor albaştri şi nici zâmbetul cald cu care-mi oferea colţul baghetei. Îl aşteptam ca pe întâlnirea cu trecutul şi cu propriul meu bunic, mort cu un an mai devreme, tulburător de rapid...
Fiica lui a intrat în viaţa mea cu o întrebare. "Ce mai faci ?" Desenam pe asfalt, sub geamurile bucătăriei, ca să mă aibă mama sub ochi. ("Să nu pleci, că o încasezi") "Bine şi mişto de tine", iese răspunsul standard al copiilor de pe stradă, care-mi vine fără să gândesc. Femeia râde şi pleacă mai departe, cochetă şi asortată, cu o poşetuţă mică şi o sacoşă. În bucătărie, mama se înfurie. Mă cheamă la ordine şi-mi spune să fiu politicoasă cu vecinii. A doua zi, vecina cu cel mai alb şi deschis surâs din câte ştiam, revine. Îi spune unei prietene: "Hai să-ţi arăt o figură de copil... Ce mai faci ?" mă întreabă ea. "Bine şi... nu mai zic că mă bate mama", vine răspunsul, uşor încurcat, dar în fond o soluţie. Râsetele se înteţesc. Râde până şi mama, la fereastra de unde ies aburi de mâncare. Aşa au făcut cunoştinţă. Avea să devină cea mai bună prietenă a ei şi profesoara mea de germană. Iar tatăl ei avea să împartă în continuare bagheta cu mine, să-mi arate colecţia de timbre şi să fie pe furate, bunicul meu de împrumut. Când s-a dus să doarmă definitiv lângă al meu, am crezut că au murit toţi bunicii din lume...
Dar mi-a rămas multă vreme alături, surâsul fiicei lui, răbdarea cu care m-a plimbat prin limba lui Goethe, arabescurile frumoase ale caligrafiei ei învăţate la pensionul din Pitar Moş, tortul de ciocolată, miercurile vesele când veneam la ea să jucăm rummy, vacanţa la Braşov care m-a învăţat farmecul străduţelor înguste, ospitalitatea saşilor şi mirosul pâinii calde de la brutăria lui Johann, pe care le-a adus cu ea în transcyberian draga mea Tante Zucky...
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire