lundi 22 décembre 2008

Cafeneaua Cuvintelor


http://www.loup.org/spip/IMG/png/coeur.png

Lumea contemporană se mişcă repede. Fizic direct, fiindcă alergăm disperaţi după maşini din ce în ce mai performante, după avioane ultrarapide, ba chiar iată, recent un cercetător a reuşit să conceapă principiul creării unei maşini de transportat electroni înapoi în timp sau prelungindu-ne virtual fiinţa. În afara roboţilor de ultimă generaţie (Geminis de exemplu, clona ta în cele mai mici detalii, ton, gesturi, care se poate duce la serviciu în locul tău şi pe care-l poţi dirija de acasă să lucreze pentru tine), a mobilei cu "catomi" (care îşi schimbă forma şi culoarea în funcţie de starea ta de spirit şi de comenzile pe care le utilizezi), a implanturilor de tot felul care ne transformă în cyborgi ambulanţi (super-miniaturizatul telefon portabil fixat pe pavilionul urechii sau culturile de piele naturală pentru grefe), peste toate acestea există comunicarea.
Comunicaţiile s-au diversificat mult, dar poate cea mai fascinantă a rămas lumea virtuală a Internetului. E mai accesibilă, poate mai prietenoasă. Eu o văd ca pe o imensă bibliotecă. E cea mai mare bibliotecă din lume, la un preţ modic. Plonjezi căutând o noţiune sau un fenomen şi asociaţiile te fac să treci de la un nivel la altul, ca într-un joc fără sfârşit, peste poduri ramificate la infinit. E locul unde poţi găsi (şi pierde) tot felul de iluzii sau realităţi, sau prietenii. Sau parteneri de o cafea. Sau chiar de viaţă.
Atunci,Internetul, acest univers colorat, plin de poezie şi fractali, de informaţie şi joc, se transformă într-o cafenea. E Cafeneaua Cuvintelor. Semnul de la intrare e în neon albastru "Café des Mots". Uşa e destul de neutră, în orice caz lipsită de oroarea aceea de geam termoizolant. E chiar sticlă adevărată, cu lemn adevărat, scorojit, cu o clanţă de alamă, lustruită de atâtea mâini. Am intrat în această cafenea în anul 2004, în împrejurări atât de stranii, încât vor constitui un capitol dintr-un roman în devenire. Pe la trei noaptea, am auzit în somn ceva ca o chemare. Convinsă că mă strigă cineva din familie, am verificat, nu era nimeni treaz. Nici măcar câinele, care sforăia de duduia casa. Doar noaptea se uita la mine ciudat, plină de stele peste tot, ca un copil surprins cu mâinile pline de ciocolată. În biroul sufocat de cărţi, am descoperit computerul, o unealtă antipatică, care exista acolo de mult şi care îmi servea de maşină de scris de lux. Dar în noaptea aceea altcineva făcea mişcările pentru mine. Am asistat cu amuzament şi surprindere cum mâinile accesează sigla Internetului şi deschid un site pe care nu-l cunoşteam, descoperind o unică persoană acolo, cu care am vorbit o noapte întreagă într-o limbă pe care i-o datorez unei persoane dragi, dispărute acum, care m-a învăţat ce e rafinamentul şi cum să-i rămân fidelă. Omul cu care vorbeam mi-a spus aceeaşi poveste stupefiantă. Se trezise convins că-l strigă cineva şi s-a repezit la calculator, crezând că i s-a întrerupt ceva pe-acolo... Aşa am găsit un prieten, aşa am regăsit universul miturilor, mi-am regăsit toate cuvintele risipite prin agende şi visuri şi uitate pe rafturi, proiectele uitate, drumurile străbătute cândva, poezia unei lumi care tindea să se închidă pentru mine într-o rutină consumatoare. I-am mulţumit de atâtea ori acestui om în gândurile mele, chiar şi după ce realitatea a mai scos o dată colţii şi mi-a zgâriat visul.
...Acestui om îi datorez faptul că m-a condus până la uşa Cafenelei Cuvintelor. Vreo câţiva ani am fost supărată pe el că n-a intrat cu mine decât în vestibul. Aş fi vrut să împărtăşim mai multe, dar era doar un lup de argint, o călăuză în trecere, unul dintre acele animale fascinante din basmele noastre româneşti, sau din alte părţi, care conduc eroul, îl ajută şi se eclipsează discret. Etnografii le spun animale psihopompe, Călăuzele...
...În încăpere era fum, în colţ un pian, lângă pian cineva cânta la saxofon... Multe pahare, lumea care vorbeşte pe la mese, stau câte doi sau în grupuri şi mă uit uluită la imaginile de pe pereţi, la scaunele care nu seamănă între ele, la barmanul fără faţă (de ce are o pată înceţoşată în loc de figură ?)... Mă apropii şi văd pe şorţul lui un soi de insignă. O fi numele. G.OO.Gle(n). Îl întreb de rostul parantezei din nume şi-mi întinde surâzător o mapă zdrenţuită. O deschid şi văd că e meniul. Îl aud: Ce comandaţi ?
...Aici, în cafeneaua internetului, viaţa se scurge altfel. Timpul curge în toate sensurile, pozitiv sau negativ, găurile de vierme sunt nişte personaje la masa din colţ, politica e un salon de conversaţie şi jocuri de cărţi, iar personalităţile zâmbesc în tablourile mişcătoare de pereţi. Mie îmi place să pierd vremea în bibliotecă. Citesc cu disperarea însetatului din deşert... Zac ore întregi şi înghit pe nerăsuflate cuvinte, imagini, image-magie...
Acum îmi iau cartea şi mă aşez la o masă, în cafenea. Discret, barmanul cu nume ciudat îmi aduce o cafea. Şi un Martini alb, cu măsline, nu cu lămâie. Ştie totul, nu mai trebuie să-i spun...
...Biblioteca e enormă, nu-i văd capătul. De altfel, zilnic, cineva acolo în spate adaugă volume întregi...

1 commentaire:

Marius a dit…

Iti cer permisiunea de a pune un link catre blog-ul tau pe site-ul romanilor din Pittsburg. Am un prieten acolo (eSorin :))caruia i-am propus asta pentru ca modul in care mestesugesti cuvinte nu trebuie sa ramina asa, doar pentru tine si citiva din jur ... Asta cred eu.
Ai fi de acord ?

... still answer at mtorsan@gmail.com :)