Poveste de Crăciun

...Un Crăciun de demult bate la uşa amintirilor mele. Deşi a fost un Crăciun tineresc, studenţesc, petrecut la Pârâul-Rece, a rămas ca o emblemă, un vis...

Eram un grup de tineri la şcoala de schi, nu ne cunoşteam niciunii, am plătit o tabără şi ne-am regăsit într-un loc magic, împrăştiaţi în trei cabane. Cei din cabana-mamă au regăsit decorul impersonal al oricărui hotel. Cei din cabana Pescăruş (ciudat nume pentru o cabană montană...) au nimerit în plin basm, în mijlocul pădurii de brazi, unde nu puteai ajunge decât cu schiurile şi rucsacul în spinare, ca în romanul lui Mihai Sebastian "Oraşul cu salcâmi". Încă de când am intrat în pădure, părea o întâlnire cu un timp furat, care ne izola magic, împingându-ne într-o realitate separată, ca o promisiune. Existenţa noastră se concentra acolo, între noi, materială şi fascinantă, ca un început de drum.

...Cabana se desena neagră, cu contururi atenuate de linia feminină a zăpezii. Mie mi s-a părut o căsuţă din poveşti. Avea ţurţuri care sclipeau diamantin şi-n care soarele în amurg, jucându-se de-a v-aţi ascunselea printre brazi şi pini, arunca reflexe sângerii. Mirosea adânc a răşină şi a fum de lemne.

Ajunşi în faţă, deschidem uşa şi surpriza ne primeşte imediat. Nu e o cabană impersonală, cu fotolii banale, planta din hol şi cineva cu un zâmbet formal la recepţie. Ei bine, nu, e ca o locuinţă. Suntem vreo şapte, opt şi aştept să iasă de undeva o bunică, dintre arome de stafide şi rom.

În stânga e o uşă, o deschidem şi vedem sănii şi schiuri. Ni le punem pe ale noastre şi înaintăm pe holul care se deschide într-un salon dublu, cu o arcadă enormă. În prima parte, o masă lungă de stejar cu douăsprezece scaune cu spătar înalt. Pe jos, covoare adevărate, nu (iarăşi) impersonala mochetă. Ne-am scuturat bine bocancii, în casă e foarte curat. Înaintăm prudenţi, nu e nimeni. De-a lungul peretelui, tablouri şi acuarele, în rame povestind din alte vremuri cu suspine de bronz. În mijlocul mesei, un sfeşnic ce pare din argint, cu lumânări roşii, festive. Sunt uluită. Sus, un candelabru de care atârnă globuri şi beteală. Pe la ferestre ne face cu ochiul iarna, uitându-se curioasă înăuntru.

Trecem de boltă şi rămânem stupefiaţi. Pe vremea aceea nu exista încă reclama la Coca-Cola, dar peste ani mi-am dat seama că atmosfera şi decorul erau identice, cu bradul într-o parte, fotoliile adânci, cu spătare înalte, şemineul cu focul aprins, canapeaua cu perne de catifea roşie şi pisica ghemuită pe una dintre pernele rotunde, orientale, de pe jos. Ne-am uitat unii la alţii, era mai frumos decât credeam şi nu ne venea să tulburăm trosnetul focului adevărat sau somnul conurilor de pe măsuţa joasă cu muzica pe care ne-o închipuiam deja la maximum, aici, la munte, singuri, fără atenţionările părinţilor, fără vecini...

Parcă trecuse cineva, iarna, bunicii sau vreun Moş dintr-o copilărie întârziată, pregătind totul, inclusiv platoul vârfuit cu steluţe şi brăduţi de turtă dulce de pe măsuţa de lângă, altă surpriză, combina high-tech. Eram convinşi că am greşit adresa, dar curiozitatea ne îndeamnă să explorăm mai departe. În dreapta e o scară, urcăm, la jumătatea nivelului e o uşă, deschidem, e o debara cu mături (impecabilă !! comentăm, noi, fetele...) apoi la etaj patru dormitoare cu câte două paturi, fiecare în altă culoare, iarăşi lipsite de aerul acela de hotel prin care au trecut sute de oameni. În fiecare cameră, cu câte un duş, erau câte două halate pe pat şi două perechi de papuci de baie... Ne împrăştiem în camere, lăsăm bagajul şi coborâm lângă bradul magic. Nu ne vine să ne dezlipim de acolo.

Dibuiesc şi o biliotecă, iau o carte şi mă scufund în fotoliu. Ca şi cum aş fi chemat-o sau ca şi cum acolo era locul ei dintotdeauna, pisica mi se urcă în braţe, mare şi pufoasă ca o pernă dungată şi începe să toarcă liniştită.

Când începem să ne simţim ca în povestea cu Hansel şi Gretel, intră un bărbat de maximum 1,65 m înălţime, complet chel, cu nişte ochi fascinant de albaştri, îmbrăcat sport, cu un pulover pe gât, pantalon şi bocanci şi o femeie de genul acela fără vârstă, fără culoare, fără semnalmente particulare ale hainelor, dar, important, fără basmaua albă sau albastră a personalului cu care eram obişnuiţi prin hoteluri, care ţine în mână o tavă acoperită cu un şervet, cu căni din care se ridică aburi îmbietori de vin fiert. Mirosul de scorţişoară şi cuişoare ne umflă nările.

- Bună seara, copii, bine aţi venit ! Mă numesc Hans, sunt profesorul vostru de schi timp de zece zile. În total sunteţi 20, o să trec pe la fiecare grup. Pe voi vă las pe mâna lui tanti Olga, care o să vă facă aprovizionarea şi o să vă gătească. Orele de masă şi programul şcolii de schi sunt în plicurile de pe noptieră. Ne vedem mâine la 8:00 pe pârtia de începători.

Tanti Olga ne zâmbeşte (uite bunica pe care o aşteptam) ne oferă cănile albe şi pleacă fără zgomot. Hans a dispărut şi el şi rămânem uluiţi, lângă cel mai frumos brad pe care l-am văzut, un vis în roşu şi verde, scotocind jenaţi cu privirile pe dedesubt, doar-doar vedem şi cutiile cu cadouri... Am zâmbit, am ciocnit cănile de vin fiert, cineva a pus colinde şi am ascultat până târziu în noapte fâşâitul şi trosnetele focului, torsul motanului, colindele şi toate poveştile pe care ni le-am adus aminte.

În seara aceea, niciunul dintre noi (majoritatea rockeri îndrăciţi) n-a simţit nevoia să schimbe muzica în surdină care stătea turceşte între noi, pe covor, un personaj de basm şi ea, sau să strige, sau să scoată invariabila sticlă de vodcă a vremurilor. Ronţăiam turtă dulce, beam vin fiert, povesteam şi toate diamantele clipelor unei nopţi de de vis s-au vărsat printre noi, în ochii noştri, în zâmbetele noastre, în şoaptele fulgilor care continuau să cadă alene şi-n desenele aburite ale iernii, pe la geamuri...

... De undeva din memorie, din vecinătatea uitată a Muzeului Satului şi a după-amiezelor petrecute în liniştea bibliotecii facultăţii de filologie, depănând pagini pentru cursul de folclor, creştea prin meandrele gândurilor mele un refren: "Cetiniţă, cetioară/ Cine puse la fereastră/ O coroană preamăiastră..."