M-am întrebat de multe ori care e înţelesul ascuns al întâlnirilor cu anumiţi oameni în viaţă. Când merg pe stradă, empatia sau poate simpla lor înfăţişare îmi atrag privirile către anumiţi oameni din mulţime, bărbaţi, femei, copii şi începe să mă obsedeze întrebarea de ce ei ? Ce anume mă face să-i privesc şi de ce nu pot sparge aceste convenţii absurde care m-ar face să par nebună sau frivolă dacă aş intra în vorbă cu vreunul dintre ei ? Ce aliniere de energii a dus la întâlnirile mele, reale sau virtuale cu aceste persoane ? Nu cred în hazard. În trenul meu din Cyberia, care a plecat în virtual într-un decembrie 2003, dar circulă de la primele mele amintiri, au urcat şi au coborât tot felul de persoane. Sigur că o parte dintre ele au rezervate vagoane întregi şi la un moment dat mi-am dat seama de rostul existenţei lor. Dar restul ? Cei care nu vorbesc ? Cei cărora nu le cunosc traseul, bucuriile, tristeţile, viaţa ? Acele mari tăceri care trec pe lângă tăcerea mea, cei care vorbesc doar din priviri, cei al căror spirit e nesondat şi cine ştie, poate ascunde ceva important ? Lupul-de-argint, despre care încă mi-e îngrozitor de greu să scriu, deşi are şi el vagonul lui, primul dintr-o altă viaţă, e de pildă un personaj real, care a avut rostul să-mi arate că o relaţie în doi menţinută cu încăpăţânare doar din motive formale e o eroare şi că iubirea nu e un simplu concept, ci are o viaţă şi o forţă care încep, continuă şi se încheie, independent de constrângeri de vârstă, spaţiu, limbă...
Cine hotărăşte momentul în care te busculează ceva sau cineva şi-ţi schimbă viaţa ?
Şi, să fie doar suferinţa calea prin care înţelegem menirea celorlalţi în viaţa noastră ? Prea multe coincidenţe mă fac să cred că da...
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire