Mucegaiuri şi stele

Cel mai rău mă deprimă "hienismul". Există momente în viaţă în care spectacolul egoismului şi violenţei umane mă îngreţoşează într-o asemenea măsură, încât îmi vine să fac greva vorbirii. Îmi vine să construiesc pereţi de sticlă în jurul meu şi uneori de piatră. Să ascult preludii de Bach, să privesc cerul şi uneori să scriu, cum mă împinge instinctul de supravieţuire. Oamenii acordă atâta importanţă verbului "a avea" încât altele, "a cunoaşte", "a comunica" şi chiar "a iubi" sunt tratate ca nişte podoabe de Crăciun, pe care le scoţi o dată pe an un timp limitat, ca apoi le uiţi sub straturi insensibile de praf.
Înţeleg comportamentul la lupi, feline mari sau alte animale care vânează în grup. Pentru ele, e o problemă de supravieţuire. Oamenii nu sunt însă limitaţi întotdeauna de foame sau de problema existenţei. Oamenii îşi fac rău reciproc uneori cu o plăcere nebună, într-un fel de studiu contorsionat al minimalizării celuilalt. Ca şi cum, prin a-l face să sufere pe celălalt, îl domini, îl forţezi să devină ca şi tine, murdar, invidios, limitat, insensibil, hidos... Există răutate gratuită, bârfa cu scopul de a-i interzice altuia dreptul la bucurie. Există oameni care se hrănesc cu zvonuri, cu lăturile imaginaţiei pe care le răspândesc în jur ca pe o molimă, cu scopul de a vedea efectul stârnit. Sunt ca nişte actori rataţi care-şi împroaşcă satisfăcuţi cu venin colegii talentaţi. Sunt ca vecinele de palier cu bigudiuri sub basmale, în capoate, comentând viaţa celebrităţilor, convinse că fiecare detaliu picant le apropie de ele, menajere anonime cu mâinile-n tocăniţe şi sarmale, care-şi duc viaţa printre bibelouri, "milieuri" şi paharele "bune" din vitrină, alături de televizorul cu plasmă şi calculatorul cu preşuleţ pe taste.
Civilizaţia creează încontinuu forme neaşteptate şi variate ale răutăţii.
Nu mă satisface nicidecum filozofica abordare a ideii că e în firea omului competiţia şi că scopul ar scuza mijloacele. Cuvintele acestor oameni şi-au ars aripile, sunt nişte resturi diforme care se târăsc în noroiul existenţei lor, oameni cărora le place atmosfera lor sulfuroasă, izul de manele drapat în ifose şi declaraţii, bolboroseala râgâită care combină şampania cu slănina, râsul gros, ciupiturile de fund şi fracul sau rochia de seară...
Mi-e dor de sinceritatea unei tăceri şi de pulberea blândă dintre ceasuri, acolo unde păsările sunt libere, copiii au copilărie, femeile nu sunt doar decorative, bărbaţii nu sunt doar frustraţi cu sticla la picior şi mâna pe fundul vreunei cuceriri, unde cuvintele au aripi şi umbre, iar oamenii pot închide liniştiţi ochii ca să-şi privească sufletul, vorbindu-şi fără spaime şi vulnerabilităţi despre adevărurile atât de variate ale acestei lumi...