Cutia cu nasturi I

...Nu mai ştia de când îi aduna. Îşi aminteşte însă când a rugat-o pe bunica vecinei să-i dea cutia aceea fascinantă, rotundă, în care cândva fuseseră prăjituri şi bomboane de la Maxim. Semăna cu un carusel, chiar era un carusel, cu căluţi pictaţi, cu domnişoare cu rochii lungi şi domni cu pălării de pai, stilizaţi, ţinându-se de coama cailor. Avusese şi o cheiţă, dar se pierduse. De multă vreme nu se mai auzise melodioara cu clopoţei care făcea să se rotească un strat al cutiei, dând iluzia caruselului.
...Avea probabil vreo cinci ani când începuse să colecţioneze nasturi. Unii erau adevărate bijuterii şi îi plăcea să-şi închipuie câte un inel sau un medalion din nasturii de sticlă faţetaţi. Ovali, pătraţi, rotunzi, de forme fistichii, virgule, perle... Fiecare nasture avea o poveste.
...Îşi aminteşte de una veche, spusă de mama ei Delia, pe atunci copil de patru ani, într-un an tulbure, 1944.
Curtea era pătrată şi timpul părea să fi încremenit acolo. În fund de tot erau păsările şi cocina porcului. Sau ar fi trebuit să fie, fiindcă le tăiase bunicul Mihai, de mult, înainte să plece pe front. Rămăsese doar tufa de smochin care înflorise aşa, de capul lui, într-un Bucureşti care căsca la cer gropi de obuze şi case ruinate. De altfel, casa din spate, a vecinului Ştefan, pierise. În locul ei, o groapă de obuz părea o găvană neagră pe o faţă de mort.
Dar în curtea lor, parcă toţi pomii se revoltaseră. Cireşul se ascunsese în dantele, pe jos erau lăcrămioare, soarele picura lin printre pietre şi era o linişte stranie. La poartă veghea festiv un liliac alb, bătut.
Mama Deliei se ascunsese în pivniţă. Cineva spusese că eliberatorii atacă femeile. Fratele Deliei era într-o copăiţă la soare. Dormea în lumea lui cu licurici şi parfum de narcise. Delia, o fetiţă de patru ani, "se dădea cu poarta", improvizându-şi un leagăn de ocazie, care scârţâia straniu în după-amiaza leneşă şi prăfoasă. Fetiţa zâmbea inconştient, uitându-se la norii ca nişte balauri pufoşi, în timp ce se legăna.
Închide ochii şi lasă soarele să-i mai facă nişte pistrui pe faţă. Dar simte o umbră interpunându-se. Surprinsă, deschide ochii şi vede un soldat ponosit, cu faţa lată, punând un mare biscuit pe pieptul frăţiorului adormit. Fetiţa e speriată şi încremeneşte.
Soldatul îi face semn cu degetul la buze, să tacă. Atunci ea înregistrează mecanic că are la încheietura mâinii drepte vreo patru ceasuri de mână. Absurdul n-o atinge, e prea mică să-şi dea seama, să înţeleagă ceva, să se întrebe. Soldatul îi pune în mână un nasture de alamă, strălucitor ca aurul, zâmbeşte şi pleacă.
Delia, fetiţa cu pistrui, rămâne încremenită, agăţată de poarta care se balansează înainte, nepăsătoare, scârţâind ca o scripcă veche...
Mult mai târziu mi-a dat mie nasturele. Era un nasture de uniformă, lustruit de pietrele de care se frecase şi uneori îmi venea să-l duc la ureche, ca pe o scoică, rememorând campaniile şi vuietul lor greu, ca al mărilor în furtună.