Cutia cu nasturi III - Nasturele de lut

...De ce iubim anumite case ? Fiindcă sunt martori ai trecutului. Sau al prezentului care devine trecut. Fiindcă vorbesc despre cei care le locuiesc mai mult decât ei înşişi. Fiindcă nu sunt ipocrite. Fiindcă pot fi primitoare şi însufleţite, sau frumoase şi reci, sau insalubre şi prietenoase. Ca femeile. Fiindcă ne adună de pe străzi. Fiindcă ne trimit pe străzi. Ca să le locuim. Ca să le admirăm sau să le invidiem. Fiindcă uneori şi spaţiul adiacent lor spune ceva. Fiindcă din neolitic, de la prima frescă, n-am încetat să rafinăm. Sau să epatăm. Fiindcă fiecare naţie are sufletul ei. Şi-l exprimă în felurite moduri. Pictură. Sculptură. Design. Literatură. Arhitectură. Sufletul bucureşteanului e aşezat pe pământ. Înghesuirea lui în cuburi informe i-a smuls bucuriile pitoreşti. Nu mai poate ieşi în maiou şi-n şort sub umbrarul lui. Nu mai joacă o tablă cu nea Fane, vecinul. Nu mai simte aroma narciselor din peticul lui de grădină şi nici al mustului de sub bolta unde făcea grătar toată vara. Florile lui s-au emancipat. Nu mai stau în oale de lut. Acum stau în uniforme jardiniere de plastic maron. Nu-i mai surâd muşcate şi flori-de-piatră multicolore. Acum are specii exotice care-i înţeapă privirile cu frunze ascuţite şi stârnesc mila cu trupurile lor contorsionate. Românul nu mai bea apa din fântâna din curte, săpată adânc, în găleata căreia răcea cândva un vin curat, de ţară. Acum bea apă din bidoane mari, de plastic. Între pereţii de beton n-are loc să se plimbe, să mai smulgă o buruiană de printre lalele sau să miroasă liliacul. Aşa că îşi plimbă degetul pe telecomenzi. La televizor, la lumină, la jaluzele. Un iluminat paranoic i-a răpit pitorescul gust pentru iederă şi flori şi chiar cheful de a mai avea umor de calitate. I-a cârpit câteva calorifere şi televizoare peste ochi, un frigider, promisiunea unei maşini de spălat şi a unui automobil. Şi l-a însuşit cu personalitate, cu mici, bere şi umbrarul lui cu tot, oferindu-i o standardizare ca premiu. L-a făcut să tacă. L-a făcut dator. I-a dat un Eldorado de plastic şi lumi virtuale. L-a făcut sclav.
De aceea, drumurile nostalgicilor se întorc printre case vechi, câte se mai ţin pe picioare. Cu arcadele lor gârbovite în stil brâncovenesc, cu verande scufundate în tufe de caprifoi şi iasomie. Cu parfum de viaţă trăită. Nu copiată. Cu parfum de lut ars. Nu de plastic, nichel şi ebonită. Ca nasturele acesta. Rotund, cărămiziu, de lut ars. Plin de fisuri fine, ca mâinile bunicii. Real. Unic. Care-mi aduce în nări arome de must, nuci coapte la cuptor şi gutui. Şi gustul unui trecut rămas doar pe aleile memoriei.