Nu mai ştiu cum o cheamă în clipa asta.
Mă simt ca Alice în Lumea Oglinzii, în Pădurea-fără-Nume. Am uitat toate numele. Obiectele din jur sunt familiare şi totuşi n-au nume. Fiinţele, la fel. Ce-ar fi să le dăm nume de fiecare dată ? Ar fi o anarhie chiar aşa de mare ca zilnic să ne redenumim universul ăsta mic sau mare din jur ?
Ştiu că seamănă cu mine, are nesiguranţa care mi-a bântuit contorsiunile adolescenţei şi tinereţii prea scurte, are maturitatea de care m-am izbit îndată ce m-a împins viaţa în aşa-zisa maturitate a familiei, are culoarea ochilor mei şi încăpăţânarea mea bătăioasă. Ştiu că s-a esenţializat din mine ceva care e şi acolo.
Ştiu că n-a reacţionat la fel în faţa cărţilor. Aici a fost o întârziere, poate normală. Stimulii din jur erau alţii. Sigur. În afara unei scene de teatru, a unui ecran de cinematograf şi a unor casete video, rare, viaţa se scurgea printre cuvinte şi cărţi. Azi se adaugă atâtea lumi virtuale şi atâtea direcţii, încât te simţi ca într-un magazin de jucării, gratuit.
Ştiu că are gustul febril al cuvântului scris. Că n-a fost niciodată prea departe de a smulge din intimitatea din spatele pleoapelor senzaţii, gânduri, clipe, aşternându-le delicat sau agitat pe o pagină albă. Dar nu îi e vital.
Ştiu că luptă cu nedreptăţile. Inutil, bineînţeles. Nimeni n-a îndreptat lumea cu umărul.
Ştiu că acordă importanţă părţii concrete a vieţii şi caută mereu soluţii.
Şi mai ştiu că într-o primăvară, s-a întâmplat ceva subtil. Într-o fizică paradoxală, unu devine doi. Apoi iarăşi unu. E o bizarerie. Dar e natural. Din eul meu intim din spatele pleoapelor s-au adunat energii şi s-au divizat, apoi s-au regrupat. Două direcţii, două specificităţi, două destine...
...Care imediat după ce s-au stabilizat ca fiind de sine stătătoare, s-au regrupat pentru mine într-una singură. O energie vitală, de care sunt mândră. Care poate face orice. Mai mult ca mine. Mai bine. Mai concret.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire