lundi 9 mars 2009

Fotbalul, cicliştii şi iepurii...


...Sâmbătă după-amiază am fost prima oară martoră a unui meci de fotbal real, desfăşurat în faţa ochilor, pe un teren normal, cu gazon. Locul meu era privilegiat, o bancă uşor la un unghi de 30 grade faţă de una dintre porţi, la vreo 60 m distanţă. Da, se desfăşura în parc, pe unul dintre terenurile de fotbal pe gazon, cu tot ce trebuia, porţi, arbitri de linie, arbitru de centru, medici, galerie, uniforme. Conform unei pasiuni mai vechi ( pentru culori, nu pentru altele) ţineam cu echipa albastră (de altfel aşa se strigau între ei "Allez les bleus !", "Allez les rouges !"), care a pierdut, dar nu asta contează. Vreau să spun că nu credeam până acum că poţi aprecia un astfel de sport. Ceea ce văzusem eu de mult pe stadionul Steaua şi împrejurimi era dizgraţios, vulgar, violent. Am văzut circulaţie blocată, poliţie călare, poliţişti care percheziţionau oameni cu mâinile lipite de duba lor, uneori îi mai zgâlţâiau, petarde, covor de seminţe, înjurături. Poate că jucătorii puneau suflet, dar infrastructura şi această "exostructură" cu seminţe şi petarde, pe mine una mă scârbeşte şi mă făcea să consider definitiv fotbalul un joc al huliganilor. În afară de teatrul şi violenţele de pe teren, violenţele din tribune, plus cele dinainte şi după meci doar despre asta îmi vorbeau.

O fi şi miza de vină. Jocul din parc era pur sportiv, n-avea în spate milioanele de euro investite de patroni bogaţi. Era un meci al culorilor în care oamenii jucau de plăcere. Am văzut de aproape ce efort înseamnă asta, cum o lovitură cu capul care la televizor pare floare la ureche, îl poate ameţi pe un jucător, cum saltul în aer al portarului ca să ajungă la minge e mai important pentru el decât faptul că a aterizat pe gleznă şi şi-a răsucit-o, făcându-l să şchiopăteze tot restul meciului (asta doare sigur, dar l-am văzut doar strâmbându-se), am văzut căderi, fandări, alunecări, dureroase, dar medicul a intrat pe teren doar în 2-3 situaţii, când nu se mai puteau ridica de jos. N-am auzit înjurături, huiduieli, doar încurajări, "allez les bleus", "Allez les rouges"... O singură dată am auzit o înjurătură, dar adresată de jucător sieşi, fiindcă trecuse cu capul pe lângă minge. (Merde, que j'suis con...)

... Când am îngheţat, că bătea un vânt destul de insinuant, am pornit să mă plimb printre pini şi salcâmi, prin labirintul de gard viu ( ce specie o fi asta cu frunze late şi lucioase care nu cad deloc iarna ?)

Mă depăşeau ciclişti cuminţi circulând în familie, cu căşti, genunchiere, cotiere şi mănuşi. Taţi care-şi învăţau copiii, cupluri bucuroase de zile fără ploaie. În dreapta, pe terenurile de tenis, alţii, de toate vârstele, se agitau cu rachete în mână, de parcă era vreun eveniment sportiv de masă.

Toată lumea e animată, toată lumea face sport.

Şi în toată această agitaţie colorată, dintr-un tufiş din ăla cu frunze lucioase de par de plastic, le iese tacticoasă în cale o familie de iepuri. Traversează, ţopăind. Nu se uită nici în dreapta, nici în stânga. Nu, nu sunt domestici. Sunt chiar sălbatici. N-am văzut în viaţa mea iepuri sălbatici într-un parc de agrement. Iată că există.

Şi nu-i interesează nici cât negru sub coadă criza noastră economică, bastoanele poliţiştilor, cursa cicliştilor, nebunia sportivă din parc, primăvara indecisă, regimurile de slăbire şi politice sau moda la adidaşi.

Pentru ei, important e tufişul din faţă. Oare după el e mai multă iarbă ?
Nici măcar nu înţeleg ce le spune fiinţa aia ciudată, cu două picioare lungi, cocoţată pe două roţi, care frânează cu ochii holbaţi, ţipând de zor : "Enculés !"
Nu că le-ar păsa, de altfel...

1 commentaire:

Marius a dit…

Daca vrei, iti trimit "o cronica de meci" ca tocami a re-inceput nebunia pe Steaua ... exact la fel cum ai descris-o !