Despre egoism, bătrâneţe şi justiţie

Să-i spunem egoism ? Să-i spunem spaimă de moarte ? Să-i spunem instinct ? Oricum ar fi, nu vreau să îmbătrânesc aşa. Unii bătrâni se tem instinctiv de moarte, se duc la cabinete cu boli reale sau inventate, iau medicamente cu pumnul şi dau fuga la medic pentru fiecare strănut, împuindu-le capul cu detalii, uneori erijându-se şi în doctori amatori, fiindcă "ştiu eu mai bine, mata dă-mi doar reţeta".
Alţii se agaţă disperaţi de ceilalţi membri ai familiei, de preferinţă adulţi, pe care îi omoară cu telefoanele dacă au întârziat cinci minute, speriaţi de abandon. Nu soarta celui plecat la muncă sau la şcoală îi interesează, ci siguranţa lor. Dacă nu se mai întorc ? O teroare animalică începe să-i bântuie, se văd singuri şi fără sprijin, convinşi că există doar persoana lor pe lume, că nu mai există întârzieri, ambuteiaje, alte treburi urgente sau cumpărături.
Alţii îşi fac depozite de alimente prin casă, trăind sub spectrul morţii prin inaniţie. Din vremuri de demult, de prin foametea generată de război sau de la cozile mai recente din vremea comunismului românesc se înalţă fantoma lipsurilor, ameninţătoare. Acum, că dacă nu mai găsesc... Dacă vine zăpada, cutremurul, ploaia, se întrerupe curentul sau alte catastrofe şi eu rămân fără alimente, apă sau medicamente ?
Alţii se tem de atacuri. Ştirile de la ora cinci sau poveştile altor prieteni catastrofici îi paralizează în casă. Deschid uşa cu lanţul pus, tremurând gata să facă infarct, chiar dacă le ceri un serviciu banal pentru ei, esenţial pentru tine.
Credeam că aceste atitudini ale bătrânilor ţin de un specific naţional, în naivitatea mea. Nu, ţin de ancestrala spaimă de abandon, venită din neolitic. Totuşi, am învăţat şi citit că experienţa bătrânilor era preţuită, omul fiind un animal inteligent care arde etape învăţând din experienţa altora. Se vede însă treaba că unii nu vor să ofere experienţă contra îngrijire, sau nu au o experienţă de oferit şi se izolează într-o răutate gratuită, greu de înţeles.
Aşadar, am văzut bătrâni de un egoism şi o răutate incredibile, indiferent de gradul de dezvoltare socială sau economică al ţării lor. Am văzut în România bătrâni care cer membrilor familiei să stea acasă lângă ei în fiecare seară, deşi nu suferă de nimic, au tot ce le trebuie, doar aşa, ca să se simtă ei în siguranţă. Ce contează că bietul tânăr vrea şi el să trăiască, să râdă cu prietenii, să respire ? Am văzut în Germania sclipirea de triumf din privirile unui bătrân luând ultimul produs gratuit în faţa unui tânăr, chiar dacă era clar că nu avea nevoie de produsul respectiv, din cauza vârstei... Am văzut în Franţa o bătrână trântind uşa în nas unei femei care o ruga să o lase să-şi încarce telefonul mobil câteva minute la ea, ca să anunţe o urgenţă.
Pe lângă aceste atitudini, expresia prăpastie între generaţii e un eufemism.
Acestor oameni bântuiţi de un egoism primar, le urez să nu fie nimeni dispus să-i ajute în caz de urgenţă. Nu din răzbunare. Din pur spirit de justiţie...