Floriile, păgânii şi creştinii

În Muntenia şi Dobrogea, parte a unui spaţiu mai larg, traco-elen, în ajunul Floriilor se efectua un ceremonial complex, dedicat unei zeităţi vegetale, numite Lazar sau Lazarica. (Nicio legătură cu Lazăr creştinul).
Colindatul se executa de o ceată de fete, condusă de una dintre ele, numită Lăzăriţă. Fetele formează un cerc şi Lăzăriţa povesteşte legenda lui Lazăr, plecat de-acasă cu oile, urcat într-un copac pentru a rupe frunze pentru animale, din care cade şi moare. Surorile îl găsesc, îl scaldă ritual în lapte dulce, îl îmbracă în frunze de nuc şi laptele e aruncat la rădăcina unui nuc. Apoi e înmormântat şi pe mormântul lui răsar flori. În Dobrogea se vorbeşte şi despre învierea şi transformarea eroului în flori, simbol al reînvierii primăverii.
Obiceiul are rădăcini şi mai vechi, în bacanalele dedicate lui Dionysos la greci sau Osiris la egipteni, în care eroul moare violent, e bocit în grup şi apoi reînvie, spre bucuria generală.
Esenţa este de fapt Timpul, marele personaj care moare şi învie în fiecare an, reînnoindu-se de fiecare dată în simboluri florale şi acvatice.
Floriile au legătură şi cu zeiţa romană Flora, în cinstea căreia se organizau sărbători de primăvară, preluate în Dacia romană şi sărbătorită cu ramuri de salcie, peste care s-a suprapus obiceiul creştin al întâmpinării lui Iisus la intrarea în Ierusalim. Doar că Iisus a fost întâmpinat cu ramuri de finic (palmier) şi măslin...
Calendarul popular tracic vorbeşte şi despre Lazăr, fratele soţiei lui Dragobete Cap de Primăvară, fiul Dochiei. Lazăr se urcă în copac să adune muguri, îşi aminteşte că mama lui coace plăcinte, se grăbeşte să coboare, cade şi moare. Soţia lui Dragobete, sora lui, îl găseşte şi îl boceşte până moare lângă el. Sunt găsiţi târziu, spre vară, după ce iarba creşte peste ei şi de aici se reînnoadă cu obiceiul Lăzăriţei.
Mitologia creştină vorbeşte despre Lazăr cel sărac, fratele Martei, înviat de Iisus. După această faptă, Iisus e primit cu bucurie în Ierusalim. De aici sâmbăta lui Lazăr şi duminica Floriilor.
Strat peste strat, obiceiurile s-au adăugat, uneori evoluând separat, ajungând însă la aceleaşi semnificaţii profunde: înnoirea timpului, primăvara şi renaşterea vegetaţiei la începutul unui nou ciclu calendaristic.
Indiferent de stratul cultural, tracic, roman, creştin, fondul este acelaşi. Înnoire, fertilitate, bucurie a primăverii. Fascinantă e împletirea acestor surse şi sublimarea lor până în prezent, când, aşa cum ne povestea cândva un extraordinar profesor de folclor, s-a trecut lent de la funcţia magică a obiectului la funcţia magică a cuvântului. Sigur, mai există încă obiecte rituale ca salcia şi florile, dar au o funcţie mult mai diluată în prezent. S-a trecut astfel de la această complicată ţesătură rituală păgână şi creştină la simplificarea citadină actuală, rămasă în sărbătorirea prin cuvânt. Fiindcă azi sunt sărbătoriţi toţi cei cu nume de floare...
Şi oare, oricât am rămâne ancoraţi într-un spaţiu magic al faptei şi obiectului, de la legende la mituri promovate prin film, nu cuvântul e cel care şi-a păstrat cea mai mare forţă magică ?