Azi mă doare sufletul.
Durerea asta e un fel de instinct de conservare, când te întâlneşti cu un curent rece care te pune la punct...
...Uneori nu te mai minţi, deschizi bine ochii şi te vezi din afară. Ca şi cum ţi-ai fi străin. Ca şi cum ai dat peste tine însuţi la colţul străzii şi, de uimire, uiţi să spui pardon. Ce vezi ? Un pachet de vise şi defecte, care înaintează pe o stradă. Mai vezi că târăşte după el un fel de bagaj cu situaţii în care "pachetul" n-are vină, în care e marginalizat şi ironizat şi vreo câteva calităţi, ca nişte batiste sărmane. Simte totul, dar nu mai vrea să pareze. A obosit. Să scoată iar spada aia anacronică a culturii ? Să mânuiască verbul şi adjectivele, să expună sec o demonstraţie concisă şi tăioasă ? Să demonstreze că lumea e prea ancorată în fericirea aia fantastică a banului şi uită de cealaltă, a imaginaţiei, a conexiunilor, a spiritualităţii ? Ce rost are ? Ştie că-i poate umili oricând. Ştie că oricând poate învinge în lupta asta virtuală, a informaţiei, a agerimii spirituale. A făcut-o, a învins de multe ori, a demonstrat că valoarea nu stă în grosimea portofelului sau numărul de conturi din bancă. Ei, şi ? A urcat vreo treaptă în afurisita asta de ierarhie socială ? A crezut cineva mai mult în el ? A fost recunoscut ?
Nu. Scrâşnit între dinţi, acesta e adevărul.
...O situaţie simplă a făcut să am suflet. Un exerciţiu întâmplător al unor sfere înalte a făcut să fie populat cu forţă şi imaginaţie. Şi o întâmplare banală a călcat pe el cu nepăsare, cum calci fără să-ţi dai seama, o furnică.
...Mă uit la personajul străin de care m-am ciocnit şi-l văd dintr-o dată transparent. E din sticlă. Şi înăuntru, e plin de urme de bocanci.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire