Labirintul cu oglinzi

Memoria se joacă. E un labirint cu oglinzi şi în transcyberian există şi acest vagon. Vagonul oglinzilor. Aici, salturile de la o vârstă la alta nu sunt cronologice. Intri, te ciocneşti de o persoană, zici pardon, ridici privirea, eşti tu la 20 de ani. Te înduioşează fata aia cu capul plin de ambiţii, cuvinte şi vise care aleargă cu o viteză nebună, încercând să lupte cu tirania autorităţii şi să înveţe ce înseamnă viaţa. Îi simţi complexele. Îi simţi bătaia aripilor în plin zbor. Ai vrea s-o opreşti. Mai respiră puţin. Mai aşteaptă. Nu te grăbi. Nu-ţi fie frică de părerea medicului. E greşită, vei avea copii. Mai zboară, mai ai timp şi voiam să spun că... Dar a dispărut deja, undeva în fostul act de identitate. Hai la dreapta să vedem ce mai e. Te ciocneşti de altcineva. Nu e la nivelul tău. E ceva pe la picioare. Ce-o fi făcând aici pisica albă de pluş cu coadă frântă ? E ca-n filmele horror cu marionete. E frig. Stres. Aştept muzica prevestitoare. Lovitura în cap. Cuţitul în spate. Râsul tenebros. Umbra pe care o vezi cu coada ochiului. Ei bine, nu e. Din colţul oglinzii se strecoară fetiţa blondă tunsă scurt, cu ochi albaştri. Ia pisica de jos şi o mângâie. Are o rochiţă bleu şi ciorapi gri de bumbac, care atârnă la glezne. Se juca în lumea ei cu cerceii mamei şi pisica albă de pluş. Când. A venit prietenul tatei. Are un nume de măcelar, aşa i se pare ei. Gică. Nu e măcelar. E regizor. Ei şi ? Nu-i place. Râde zgomotos şi îi înnoadă ciorapii la vârfuri, când ea stă pe canapea, cu pisica. Şi o cheamă pe mama. Râd împreună. Fetiţa îşi înghite lacrimile. Nu e politicos să-i spui omului în faţă ce crezi despre el. Aşa zice mama. Noroc că vine tata. Şi-i deznoadă ciorapii, mângâind-o pe creştet. Fără vorbe, ea vede surâsul bun în privirea lui. Aşa poate să treacă peste râsul ridiculizant al celor doi. Pe urmă, vine vărul ei. Are aceeaşi vârstă. Are cârlionţi. Are ochi albaştri. Şi a naibii să fie ea dacă-i dă pisica aia afurisită. Mai degrabă trage de ea. Ea trage de cap, el de coadă. În final, coada se frânge. Când te apleci să oferi afecţiunea pierdută de mult fetiţei, aceasta fuge. Vrei s-o ajungi din urmă. Alergi şi... pardon ! Uitasem de uniformele astea oribile. Nişte saci informi, bleumarin, cu matricola în piept. Mamă, te rog, fă-i nişte pense. La 18 ani vrei să fii admirată. Încă n-ai de ce te ascunde. Bentiţă. Matricolă. Stofă ordinară, care luceşte-n spate. Fără tocuri. Încălţăminte închisă la culoare. Părul strâns. Mergi alături de fata asta care chiuleşte de la ultima oră. Parcul Ioanid. Pe bancă. Matricola zboară din capse în buzunar. Bentiţa dispare în alt buzunar. Părul e desfăcut. Scutură capul, cade pe umeri. N-are oglindă, nu-i nimic. Rulează şosetele la glezne, aruncă geanta pe umăr. Vino cu mine. Trecem pe lângă atelierul de remaiat ciorapi şi străduţa cu vile. Grădiniţa interioară, unde ne oprim pe bancă. Hrănim porumbeii. Ochii-n patru, să nu apară vreo profă. Directoarea e de treabă. E profă de franceză, dar nu predă la noi. I-a prins pe cei de-a XI-a în spatele atelierului de steno-dactilo fumând. A zâmbit şi a plecat. Însă diriginta de fizică e urâcioasă. Nu trebuie să te vadă. Stăm puţin aici, fiindcă în curând vine ora mea. Ora luminii de vară, ora şase. Frunzele devin transparente. Lumină dulce. O răcoare care dansează printre pete de soare şi umbră. Porumbeii. Bătrânelul cu pălărie, ziar şi baston. Te aşezi lângă fata de pe bancă. Ştii ce gândeşte. Se gândeşte la tablouri din alt veac, din anii '30. La cărţile Rodicăi Ojog-Braşoveanu. Nu la intriga poliţistă, ci la crâmpeiele de tablou. Poate că bătrânelul cu papion e Chat Noir. Sau colonelul Roman. Poate că are mănuşile negre în buzunar. Dacă-l întrebi, poate-ţi spune cum şi-a bătut joc de cotidian. De război. De banal. De multe Mimi de la trei şi atâţia Dorel pe metru pătrat. De tot ce urăşte ea mai mult. Aici, între case cu feronerie Art Nouveau, porumbei şi castani, e posibil. Aici e căsuţa cu copertină de sticlă jivrată la intrare şi totul pare încremenit în timp. Iederă. Flori de castan. Gata, mergem mai departe. Intrarea actorilor la Nottara. Zâmbeşti ? Ştii ce e în mintea fetei. Şi ei îi place actorul acela simpatic, cu ochelari. Dar nu face o pasiune pentru el, ca şi colega ei. Ştie cine sunt actorii. A trăit printre ei, când era mică. Dar pe acesta nu l-a cunoscut direct. Ar vrea să-i facă o bucurie colegei, să-i ceară un autograf. Dar azi nu-şi fumează ţigara. Tant pis... Mergem la o "ciocolatină" sau cumpărăm cireşe din Amzei ? Să vedem ce bani avem în buzunarul uniformei. Îi cade matricola, se apleacă iute s-o ridice. Cineva se apleacă în acelaşi timp s-o ajute. Se lovesc cap în cap. Enervată, se ridică. Credea că e unul care vrea "s-o agaţe". E alt actor, care-i zâmbeşte. Nu fumează. Îl cunoaşte, cu o săptămână în urmă l-a văzut în piesa de la Nottara, l-a văzut şi pe platou la filmare şi cu două în urmă, în studio, alături de tatăl ei. La post-sincron de dialoguri. Eşti fata lui Nae, nu ? Nu, mă confundaţi. O minciună idioată. El rămâne descumpănit, ea fuge. Ştie că tata n-ar certa-o că a chiulit de la tehnologie şi că actorului acela n-o să-i treacă prin cap să-i spună tatei, dar paza bună... În piaţă deci. Vino cu mine. Cumpărăm cireşe pietroase. Printre oglinzi, mergi pe lângă fata cu geanta pe umăr şi cireşe în punga de hârtie umezită. Le spală şi apoi iese în Ştirbey Vodă. Mai are jumătate de oră până "se iese" de la ultima oră de curs. Mănâncă cireşe şi adulmecă viaţa. Din când în când, pe furiş, lansează sâmburii în autobuzele 68R care trec pe lângă ea. Sau 37. Călătorii dinăuntru aud un plici în geam şi se uită nedumeriţi. Ea e serioasă, pare liceana model, dar în sinea ei chicoteşte. Nu fugi. Nu te estompa. Mai stai. N-o mai vezi. Hai la stânga spre altă oglindă, ai văzut ceva acolo. Uite-o, e aici. A ajuns la Favorit. E tristă. Are sufletul greu, uniforma parcă-i e mai mare dintr-o dată. Are părul desfăcut, ca întotdeauna, merge pe jos, ca de obicei. Dar are lacrimi în ochi. Se uită spre cer. Se apropie furtuna. Odată cu lacrimile, ploaia începe să-i curgă pe faţă. Ploaie de vară. Iubiri de vară. O vezi cum se descalţă şi ţi se strânge sufletul. Ştii ce gândeşte. Odată cu şosetele, aruncă la gunoi imaginea primei trădări. Şi pleacă prin ploaie, desculţă, cu geanta într-o mână şi sandalele în alta, călcând prin băltoace, profitând că nu i se văd lacrimile în torentul care curge din cer. Şi scoţând limba pe furiş la trecătorii scandalizaţi. Stai, voiam să-ţi spun că... Fulgerul te face să pui mâinile la ochi. Când îi deschizi, eşti în faţa unei oglinzi enorme, somptuoase. Cu ramă de bronz. Ştii ce urmează. Dar nu vrei să păşeşti acolo. Nu încă. Te aşezi turceşte pe jos, cu spatele la a doua viaţă. Să mai întârziem puţin în prima. În dreapta ta, pe jos, o pungă cu cireşe pietroase se oglindeşte în toate oglinzile din jur.