Nu mai am timp...

...să accept toate aceste mărunţişuri. În. Şi din. Viaţa mea. E straniu, dar când treci de patruzecideani ştii. Clar. Limpede. Că eşti la mijloc. Şi-atunci îţi curg în cap toate propunerile de pe listă. Să fac asta. Şi asta. Şi cealaltă. Şi aia. Şi aia. Şi aici. Şi acolo. Şi dincolo. Şi îţi dai seama că nu mai ai timp. Iar.

În tinereţe alergai ca să te cultivi. N-aveai timp. Uneori n-aveai timp nici să iubeşti.

Pe la 30 de ani fugeai prin viaţă meteoric, cu liste de cumpărături în cap, spre grădiniţe. Sau şcoli. Cumpărăturile. Copilul. Lecţii. Cina. Câinele. Vase. Rufe. În fine, pe la 1 noaptea, tu şi cartea ta. Sau un film. Unul adevărat. Care comunică. Un film de artă.

Mai târziu fugeai de cineva. Printre oameni blazaţi. Printre refugiaţii veniţi în casa ta, evadaţi din a lor. Colecţie de închisori succesive, înghesuite în blocuri de beton. Impersonale. Cenuşii. Uniforme. Greţoasa uniformitate a tinereţii-maturităţii. Toată lumea vedea acelaşi foileton lunea. Marţea comenta foiletonul şi aştepta piesa de teatru TV. Alţii rulau casete cu filme de acţiune. De serie C şi D. Miercurile cu cinematecă. Din când în când îţi stârneau interesul. Modele de şcoală cinematografică. Realismul italian. Meandrele lui Mihalkov. Puţinele filme franţuzeşti bune. Şi mai puţin transmisele britanice. Joile banale, vinerile cu filme eclectice. Sâmbetele în aşteptarea programului de după-amiază şi a teleenciclopediei. Ucigătoarea uniformitate. Femeile coafate la fel. Îmbrăcămintea aproape identică. Ce ieşea din uniformitate se datora nu-ştiu-cărei rude sau prieten din "afară". Te întrebai din afara cui. A închisorii comunitare ? A cotidianului ? A vieţii de familie clonate la infinit în tot atâtea variante, tanti Mia, Gigi de la doi, Cristi de la patru, Neacşu de la şase ? Lunea zi de călcat, marţea de spălat, joia cinematograf, sâmbăta vine George în vizită, duminica la bunici sau alte rude ? Totul sub semnul formalului. Al ipocriziei politicoase. Al eternei repetitivităţi. Toate. Aceste. Activităţi. Care ţi-au devorat. Timpul tinereţii. Jumătate. Din.

Prima viaţă.

...De aceea te înfurie toate mărunţişurile care-ţi mănâncă ultima (speri tu) viaţă. Baia ocupată din răutate la ora la care trebuie să pleci de bătrâna care are tot timpul s-o ocupe. Felul în care îşi aminteşte să-ţi ceară un serviciu exact când pleci şi începe să-ţi povestească nu-ştiu-ce întâmplare din existenţa ei de acum 80 de ani. Educaţia te împiedică să-i spui că te grăbeşti sau că nu te interesează nici cât negru sub unghie ce spune, fiindcă ţi-o repetă a nu-ştiu-câta oară. Locul de parcare ocupat. Războiul periilor de păr care îşi schimbă zilnic locul. Mania uşilor închise. Sau deschise. Mania obloanelor. Închise. Soluţiile universale. Cârpa de praf lângă ţevile de apă caldă, colţul înăuntru. Mătura. Făraşul. Prăjiturile devorate la două noaptea. Surpriza: venisem doar să-mi iau medicamentele. Înalţi din sprâncene, cu uluială. E casa ei, de ce-şi cere scuze ? Fiindcă mânca prăjituri noaptea. Fiindcă nu are voie să mănânce dulciuri. Eşti înduioşată. Pe urmă te revoltă. Minciuna. Ipocrizia politeţii. Nu-i spune că ai prins-o cu minciuna. Nu-i spune că ai văzut-o umblând fără ajutor. Nu-i spune că ştii că sforăie când ea pretinde că n-a dormit toată noaptea. Nu-i spune că tu uzi planta pe care pretinde că o iubeşte ca pe o prietenă, dar uită s-o ude. Viaţa într-un cavou a bătrânilor. Viaţa ta, într-o cameră anexă la un cavou frumos, ordonat şi mort ca un muzeu. Fixaţiile. Ia-ţi coşul cu rufe murdare din baie lunea, miercurea şi vinerea, vine femeia să-mi facă menaj. Umblă încet dimineaţa, mă trezesc la ora 11. Nu vorbi la telefon prea tare. Spinosul mister al bastonului care se aude doar când se îndepărtează. Greu, apăsat. Dinspre uşa ta spre salon. Să crezi că s-a materializat brusc la uşa ta şi pe urmă şchiopătează, în timp ce se îndepărtează. Şi când deschizi uşa, nu e nimeni. Nu mai bate atât în taste după ora 23, dorm vecinii. (?!!) Maşina de spălat nu are voie să ruleze decât un program pe zi. (?!!!) Conglomeratul de politeţe cu ipocrizie şi răutate a bătrânilor. Gelozia lor pe tot ce e mai tânăr. Chiar şi pe proprii nepoţi. Groaza că le scapă lumea de sub control. Nu mai au control asupra copiilor. Nici asupra nepoţilor. Hoţii îi pândesc peste tot. Bolile le fac vânt spre groapă. Să închidem obloanele. Să înghiţim pumni întregi de medicamente. Lumea trebuie să aibă grijă de ei fiindcă... aşa trebuie. Nu fiindcă. I-ar iubi. Sau ar merita. Ce-i aia să iubeşti ? E când vine nepoţica să mă pupe, zice bătrâna. Când îmi aduce fiu-meu prăjituri. Când mă scoate la plimbare. Când mă spală pe cap. Reciproca n-o interesează. Ea nu face nimic. S-ar mira dacă aş întreba dacă i-a spus vreodată fiicei sau fiului ei că îi iubeşte. Sau de ce le vorbeşte pe un ton de general. De ce ţipă. De ce îşi exagerează şchiopătatul şi apăsarea bastonului când e vreunul de faţă şi uită că are nevoie de baston când se crede singură. De ce. De ce. De ce. Mărunte. Cuvinte. Mărunte clipe. Mărunţişuri.

...care îţi consumă nervii. Timpul. Care te iau. De la ceea ce e important. Adică tandreţea. Adică iubirea. Adică viaţa.

"Avem timp pentru toate.

Să dormim,să alergăm în dreapta şi în stânga,

să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou,

să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,

avem timp să citim şi să scriem,

să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,

avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,

avem timp să ne facem iluzii

şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.

Avem timp pentru ambiţii şi boli,

să învinovăţim destinul şi amănuntele,

avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,

avem timp să ne-alungăm întrebările,

să amânăm răspunsurile,

avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,

avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,

avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,

avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.

Avem timp pentru toate.

Nu e timp pentru puţină tandreţe.

Când să facem şi asta murim. " (Octavian Paler)

"