Ocnaşul şi Eva

...Ocnaşul se simte înconjurat de o lume minunată. Soare, indecent de luminos. Copacii indecent de verzi, păsările dureros de libere. Flori. Apusuri şi răsărituri atât de frumoase că-i vine să plângă în pumni. Undeva, departe, lumea trăieşte. I-o spun trenurile. Avioanele. Care. Decolează. La fiecare câteva minute. Trag după ele o fâşie de timp. Al unor străini. De tine. De ei. De timp. Cu poveştile lor, cu dramele lor. Poate cu bucurii. Uneori, ocnaşul evadează. Spre marea aglomeraţie urbană. Metropola lâncezeşte, scurgându-se spre terase. Aerul fierbinte îl face irascibil. Din nu ştiu ce absurdă stare întoarsă spre el însuşi, în loc să ia o bere rece, ia o cafea. Gustul i se pare deodată sălciu. Cuburi de gheaţă în paharul brumat. Vin alb. Turişti târând după ei şi pe ei tot felul de obiecte. Priviri în toate părţile. Oamenii-furnici. Oamenii care caută mereu ceva. Care nu văd pe ce calcă. Nu văd unde sunt. Sunt colecţionari. Oamenii-furnici colecţionează firimituri de viaţă. Nu o vor pentru ei. Nu vor să trăiască. Nu vor să se bucure. Nu vor să vadă. Vor să fie văzuţi. Vor să se întoarcă acasă şi să umple computere şi site-uri cu imagini. Hotelul. Piscina hotelului. Nevasta şi copilul bând suc de portocale cu umbreluţă. Amicul Gigi mâncând ciudăţenii locale. Seara tematică. Fane şi burta lui lângă dansatoarea cu picioare lungi. Dansuri şi îngheţate suprapuse. Cocteiluri colorate bizar. Bebe lângă maşina care nu-i aparţine. Mia lângă monumentele locului. Să vadă Coca şi prietenele. Să vadă Dorel câte beri a băut el acolo... Ocnaşul întoarce capul, plictisit. Ochii i se luminează în schimb când vede ceva interesant vizavi. Fetiţa îşi trage tatăl de mână spre vitrina cu îngheţată. Intră amândoi. Visător, uşor amuzat, ocnaşul înregistrează automat denumirea cofetăriei: "Mi-a spus degetul cel mic".
...Pe aceeaşi terasă, la câteva mese mai încolo, se aşază o femeie. Nu e foarte frumoasă, nici urâtă. Nu mai e tânără, e undeva între vârste. Poartă o fustă lungă şi albă, cu volane mari şi o bluză cu tuşe vagi de culoare pe un fond alb. De sub fustă ies espadrile banale. E doar o femeie şi cere un suc de portocale şi o cafea. Ca şi ocnaşul, încearcă o ciudată senzaţie iniţială de greaţă, apoi setea devorantă care i se scurge din soare în cap, în ochi, în trup, dispare. Cere cuburi de gheaţă separat. Ia unul şi-şi tamponează tâmplele fierbinţi. Sub ele i se zbat toate strigătele. Frustrările. Limitările. Ore. Minute. Ţipete de protest reprimate. Interdicţii. Zăbală roasă. Mâna bărbatului care îi bântuie viaţa nu o poate proteja întotdeauna. Între pereţii casei s-au ascuns multe cuvinte, ca păianjenii prin colţuri. Lângă biroul ei, sunt toate cuvintele însoţite de semnul exclamării, un morman de deşeuri. În spatele ei, sub lampa din hârtie creponată, lotul de cuvinte uzate. Nu mai sunt bune de nimic. Nu le aruncă fiindcă speră să le poată recicla. Poate. În alte topici. În alte fraze. Şi zilnic, la uşă şi în faţa patului, calcă pe aceleaşi expresii care încep cu "să nu"... Femeia ridică fruntea. Nu-şi dă seama că apa de la cuburile de gheaţă îi curge pe obraji. Lacrimi de împrumut. În ochii ei se stinge ceva şi tocmai atunci îşi aduce aminte de cel mai temut cuvânt: "colivie". E cuvântul care o urmăreşte de mică. Şi numele primit i-a adus o colivie: Eva. Cândva, o altă Evă susţinuse că e o pasăre într-o colivie de aur. Colivia ei nu e de aur. E de bronz. De fapt, nu contează. E tot o colivie. Canicula i se scurge în mâini. Iese prin degete şi se pierde printre turiştii asiatici care vorbesc ascuţit şi lătrat. Femeia lasă banii în farfuriuţă şi se ridică. Trebuie să continue. În urma ei, vin Cuvintele. Tropăind. O hoardă care o urmăreşte. Semne. Verbe şi conjuncţii. Când merge, merg cu ea. Când aşteaptă la semafor, aşteaptă în spatele ei. Eva îşi poartă colivia peste tot. Apoi dispare.
...Ocnaşul îşi desprinde privirile de uşa cofetăriei. Fetiţa şi tăticul ei au ieşit cu câte o cutiuţă cu îngheţată multicoloră. Plecarea lor a şters clipa de linişte. Turiştii revin. Oamenii-furnici se înghesuie pe stradă să se fotografieze. Biserica albă în spate. Suveniruri. Să vadă Mia şi Coca şi Dorel că au bătut locul cu piciorul. Şi le duc miniaturi inutile.
Ocnaşul se ridică alene, cu încetinitorul parcă. În jurul lui, un cub invizibil se mişcă odată cu el. Oamenii nu se apropie de el. E un cub care-i ţine deoparte. Cu gratiile s-a obişnuit. Doar din când în când, când doarme, îl mai roade câte un lanţ, îl mai atinge câte o gratie din fosta viaţă. Dar când e treaz, vede doar soarele. Indecent de luminos. Copacii. Indecent de verzi. Păsările. Dureros de libere...