Uneori, tristeţea ţi se scurge prin vene ca un mâl, astupând orice. Estuarul unor zile paşnice e un miraj. Câtă profunzime, tot atâta suferinţă... Ai ars. Ai făcut un pact. A rămas pe undeva, prin praf. Pământul a crăpat. Pielea a crăpat. Sufletul e dezgolit. Pulsează. Noi bocanci, mărşăluind. Urme. Peste urme. Peste. Urme. La un moment dat, crezi că nu mai simte nimic. Eroare. Toate cicatricele dor deodată la ultima rană. Arheologia durerii. Straturi de pietre. Albe. Ca oasele. Cioburile. Vârfuri de săgeţi. Rămase. În răni vechi. Cuvinte întoarse în matrice. Cu sensuri îndepărtate. Tu. Însuţi. Însăţi. Te simţi. Înto(a)rs(ă) pe dos. Cu partea vulnerabilă. În afară. Cu cicatricele la vedere. Cu mâlul care te rescrie. Cuneiformic. Hieroglific. Latin. Cu. Oasele. Vieţii. Tale. Ieşind ascuţite. Printre gânduri. Printre. Rânduri. Reavăn. Rosturi pierdute. În arheologia ta. În întuneric. Între amintiri despre lumină. În Troia ta. Între ruine. Şi rune.
2 commentaires:
As vrea sa-ti spun ceva rece ca un cub de gheata pe frunte, ca un dus care sa te biciue si sa anestezieze arsura si rana. Dar nu gasesc la indemana acum decat platitudinea ucigator de reala cum ca toate trec...
"Fetiţa tatei, toate trec", nu ? Doar că al meu nu mai e aici să-mi spună asta, chiar şi fără vorbe. Sigur, sacrificiile sunt normale într-o lume a cauzalităţii, fiind efectul iubirii. Doar că uneori sunt prea multe sacrificii în raport cu o singură iubire şi când nu ai cum să te revolţi, te închizi în tunel, aşteptând cu sufletul la gură ieşirea.
Enregistrer un commentaire