lundi 31 août 2009

Cronică în fugă a morţii unei duminici


O să mă prefac că înţeleg, deşi s-a întors vinerea cea rea sub formă de duminica cea săracă, odată cu ceva din vechea viaţă, dizgraţioasa programare a fiecărei secunde mi se ridică-n cap ca un deget de învăţătoare alb-negru, când aveam cravată şi refuzam să învăţ poezii patriotice, recitând din mine, mă zgâlţâie secundele astea care-mi zornăie în cap că se termină duminica, se termină uichendu' şi iar n-am făcut nimic interesant, aşa că îţi închid laptopul, leptotu, lepăd totu' şi mi se face milă de tine că nu te înfurii, mă înfurii pe mine şi tac cu măselele strânse, cu toate că în cap mi se ciocnesc toate cuvintele şi replicile, silabele şi mârâiturile, timpul, timpul, timpul. Ce mi-o fi venit să schimb direcţia, uite-aşa o toană, în loc s-o iau spre maşină, o iau spre parc şi tocmai am contemplat cuvintele prăfuite care mi-au ieşit din gură, iar în parc ? Dar acolo mă duc tălpile în sandale pe care parcă mi le văd prima oară, întinzându-se şi călcând prudente pe pietriş, degetele se ridică în serie, ca spectatorii la fotbal când fac "valul". Tu strigi ceva în urmă şi nu vreau să te ascult, ce rost are, panica monotoniei şi cărămizile cotidianului cresc una câte una între noi şi-mi vine să plâng. Plâng în gând toate lacrimile neplânse în ultima săptămână, când stau la masă cu acest pui de spleen care-mi rânjeşte cu cap de monitor în faţă, dincolo de el bradul uriaş îmi indică mereu cu degetul o direcţie, stejarul la fel, dincolo de motociclete şi parcare e calea ferată spre Paris sau Versailles şi dintr-o dată spleenul se lăţeşte şi-mi încleiază gura, în cap mi se răsucesc ideile şi-mi dau seama că n-am chef să mai merg la Paris azi. Lumea se întoarce din vacanţă, oameni bronzaţi peste tot, maşini pline cu bagaje, prăfuite, autostrăzile sunt pline, figuri morocănoase că s-a terminat totul, că revin în cotidianul lor. Simt ceva în spate, mă întorc şi te văd mâncând îngheţata şi agitându-ţi braţul, mă enervează până şi afurisita ta de răbdare, afurisitul de spleen care-mi voalează imaginile şi bucuriile şi firea şi privirea. Mă aşez pe bancă şi îngheţata îmi cade pe jos, o văd lăţindu-se pe asfalt ca şi cum mi-ar scoate limba, plină de alune ca obrazul unui adolescent cu coşuri, aş vrea o ţigară dar îmi amintesc că m-am lăsat de fumat acum cinci ani şi deodată eşti lângă mine. Mâinile tale sunt reci de la îngheţata ta şi mă tragi fără cuvinte de pe bancă, un fel de bagaj pe care aş vrea să ţi-l las agăţat de mână, iar eu să mă retrag din el ca şarpele care năpârleşte, între mestecenii din parc. Mi-e lene să mă opun şi accept fără chef şi fără cuvinte felul în care îţi sacrifici răbdarea şi mă scoţi din amurgul înţepenit între un plop şi-un mesteacăn, transmiţându-mi o mişcare cu forţa. Relativitatea mă ia de cap şi-mi vine să vomit, fiindcă am rămas pe loc, în bula mea încăpăţânată în care nu simt nimic, iar roţile aleargă mai departe, soarele îmi înţeapă ochii, văd curţi, grădini, trandafiri agăţaţi de pereţi cu cărămizi portocalii, turle ţuguiate cu ţigle roşii, gazon şi gard viu din leandri, smocuri de păduri pieptănate de soarele spre apus, ţepi de aur care întretaie şoseaua, figura ta încăpăţânată cu gropiţa care devine rid când te încrunţi, mustaţa şi musca de sub buza de jos care îmi ascund expresia gurii, ştiu că-ţi muşti buzele, vântul îţi scutură coada de cal şi-ţi zbârleşte şuviţe de păr la tâmple, nu-ţi pot vedea ochii din cauza ochelarilor de soare şi a lacrimilor care-i aburesc pe-ai mei şi refuză să curgă. Încerc să mă ridic din starea asta ca dintr-o mlaştină noroioasă, îmi trimit voinţa să-mi ardă picioare-n fund şi să taie peretele de sticlă şi nisip scârţâitor al stării de melo-spleeno-încăpăţânare şi nu pot, sunt prăfuită până pe oase, îmi văd venele albastre prin pielea încheieturii şi mă întreb cum ar fi să le văd direct, lucioase, vieţuindu-şi viaţa lor, văzându-şi de celulele lor fără cap şi fără imaginaţie, hematii bezmetice şi leucocite într-o altă lume, indiferentă la ce e deasupra, muşchi şi grăsime şi piele şi perişori şi bordul maşinii şi hârtia îngheţatei mototolită care aleargă dintr-o parte în alta, violetă şi caraghioasă. Mi-au defilat toate satele astea pitoreşti prin faţă şi n-am putut să le resimt decât pustietatea de duminică, locuri frumoase şi moarte, oraşe şi sate-fantomă, două ore de mişcare rectilinie prin volumetrii colorate care nu m-au lăsat să respir şi pe urmă parchezi maşina ca un gândac mic lângă un furnicar. Nu vreau să cobor, dar simt că mâna ta îmi desface centura de siguranţă şi mă scoţi fără cuvinte din maşină. În faţa mea e o poartă enormă de fier şi bronz, doi stâlpi din cărămidă portocalie şi în spatele şanţului un castel rural, mai mult o reşedinţă, totul e şi mai portocaliu în lumina apusului şi pustiu cum e mi se pare că mi-am schimbat dimensiunile şi mi-am pierdut tălpile prin praf. Înregistrez cu un fel de indiferenţă enervată "Chateau de Dampierre-en-Yvelines" pe intrarea monumentală şi-mi vine să ţip fiindcă buzunarele mele sunt goale, capul mi-e gol şi sufletul e plin de praf. În dreapta mea sunt fostele grajduri transformate în restaurant, "Les écuries du chateau" prin poarta înaltă deschisă văd mese, catifele, pahare şi draperii uriaşe, dar mâna ta mă trage de-acolo, nu vreau să intru în castel, ce să fac eu acolo, nu-mi place opulenţa acestei lumi care nu e a mea, în care n-o să mă învârt niciodată şi în care m-aş pierde, dar mâna ta strânsă pe mâna mea e singurul lucru în viaţă din noi doi, parcă ar fi doi gândaci lipiţi primăvara când urmăream vacile-Domnului mergând ca tractoarele cu remorcă, lumea mea e cu o grădiniţă de flori lângă o casă mică, castelul ăsta e un decor de filmare, e o lume de celuloid, ce să fac cu ea, dar mă tragi înainte şi ajungem în spatele castelului, odată cu apusul soarelui care scufundă ultimele culori în lac, suliţe înalte de roşu şi aur şi atunci îmi spui primele cuvinte înainte să plecăm din nou în cotidian:

- Peste trei luni, aici venim să sărbătorim un an.

Mă aşez turceşte peste baluştrii de piatră, îl văd cum îşi aprinde ţigara, îmi văd blugii găuriţi nu de modă, fumul îi înconjoară capul şi se pierde undeva în spate, spre cruzimea acestor culori care nu ne aparţin şi care vor reprezenta cândva o clipă din existenţa noastră comună.

8 commentaires:

Anonyme a dit…

ce curios, traim lucruri asemanatoare la mii de km distanta

Vocea-de-departe a dit…

Nu ştiu dacă să mă bucur sau să mă întristez. Cât de mare e distanţa ? Şi haide, ieşi din anonimat, să-ţi pot ura bine ai venit pe-aici.

Dana a dit…

Fiecare clipa din viata, chiar traita cu lacrimi in ochi are o parte buna; nu se stie ce va declansa in viitor avalansa de sentimente din duminica atat de frumos si pasionant zugravita in acest post; superba si fotografia.

Vocea-de-departe a dit…

Unde mai pui că totul a fost real... Cel mai bizar e să vezi un castel şi un restaurant complet goale, ca şi cum te-ar aştepta pe tine... Îţi cam dă fiori, mie cel puţin aşa mi s-a întâmplat.

Marius a dit…

O duminica plina. De sentimente. Asa, simtim ca traim cu adevarat.

Vocea-de-departe a dit…

@Marius - Oare ? Mie mi s-a părut o incursiune pe tărâmul morţii, al nemişcării.

B85CSP a dit…

Locul acela din poza imi place tare-tare. M-as zbengui pe pajiste pana mi s-ar taia rasuflarea dupa care m-as culca in iarba cu ochii pe cer, as cotrobai prin toate camerele, m-as ascunde in dulapuri, as cauta pe sub paturi urme ale povestilor de viata la care au asistat zidurile, obiectele... Cel mai mult mi-ar place ca e gol, numai pentru mine... Pacat ca pe tine te-a intristat!
Am o banuiala: nu locul e problema, ci compania.

Vocea-de-departe a dit…

@B85CSP - Compania în niciun caz. După multe căutări, înveţi să deschizi bine ochii la calităţi şi să-i închizi la cel mai mic compromis posibil. Momentul, care era unul înduioşător de prost ales şi senzaţia de neputinţă pe care ţi-o dă pustietatea, plus enormitatea discrepanţei între castelul Dampierre şi starea mea. Poate îmi va deveni familiar în decembrie, când voi reveni. În privinţa căutării vieţii prin cotloanele lui, nu mi-ar plăcea. Nu aici, fiindcă e impersonal, nu are intimitate, doar grandoare. Eu prefer intimitatea unui cămin, care în clipa de faţă, nu e.