mercredi 9 septembre 2009

O zi la Paris


Am furat o zi lângă tine, bălăngănindu-mă între lenea de a rămâne în pat, între bucuria de a avea o zi doar a mea, în care să dorm, să nu fac nimic şi lenea de a mă abandona într-un parc. E o duminică neaşteptată înghesuită într-o zi de miercuri.

Când m-ai întrebat dimineaţă din priviri dacă vin cu tine, mâinile îmi îmbrăcau de zor corpul cu o hărnicie trainică şi anonimă, desprinse oarecum de mine, care dormeam încă în pătuceanul îmbietor, cald şi protector. M-au îmbrăcat de tot şi ce era să fac, am venit, am făcut toate gesturile mecanice din altă viaţă, cu alte mâini, într-o scurgere accelerată şi inversă. Nu pregăteam eu cafeaua, ci tu, nu mâncai tu, ci eu, nu turnam eu suc de portocale, ci tu. Alt lift. Altă maşină. Alt tu. Altă eu ? Până să mă dezmeticesc, somnul care venise cu mine, înghesuit în geanta de voiaj între aparatul foto şi sandvişurile pe care nu ştiu sigur care dintre noi le-a făcut, m-a prins în braţe şi m-a narcotizat între legănările maşinii. M-am trezit în metropolă, la fel de somnoroasă ca mine, trezindu-se greu, sau încetinind puţin ritmul după noaptea dinainte, da, oraşul care nu doarme niciodată văzut dimineaţa devreme, ca o femeie nefardată, cu gunoaie pe jos, cu maşini care spală trotuarele cu detergent, cu oameni îmbrăcaţi în grabă, cu ochelari de soare deşi nu e încă soare, cu cafenele care abia se deschid, cu pungi de gunoi la pubele, porumbei scotocitori şi maşini în toate părţile. Mă laşi lângă parcul Monceau, convenim ceva ce uit imediat şi mă duc teleghidată să cumpăr o "torsade" cu "pepites de chocolat", mi-ar plăcea să o înmoi într-o cafea caldă, dar cafenelele încă n-au deschis. Mă întreb cum o să-mi omor timpul până după prânz şi intru în brutărie. Un arab mustăcios mă salută, îmi oferă torsada caldă cu aromă de vanilie şi ciocolată, plătesc, ies şi deodată zvonurile oraşului îmi cad în cap, frâne, voci, porumbei, motoare, zumzet de utilaje, cutii şi lăzi trântite de furnizori, tocurile femeilor pe asfalt, claxoane şi cel mai ciudat amestec de foşnete din câte pot auzi. Frunze, hârtii, corpuri în haine, mărfuri scoase pe trotuar, iar frunze, uşi batante, măturători, cerşetori, turişti matinali şi parizieni grăbiţi. Până să înţeleg ce caut printre ei am străbătut mai multe străzi şi nu ştiu cum am ajuns în faţa bisericii Madeleine, uriaşă ca un templu. Urc treptele şi mă aşez fix în ax, cu ochii spre Rue Royale şi mă las furată de paşi. Parisul e oraşul paşilor pierduţi. Pleci cu o destinaţie în cap şi te trezeşti că bântui ca o fantomă lacomă pe toate străzile, citeşti toate plăcuţele indicatoare, încerci să localizezi printre frânturi de gânduri care-ţi roiesc în cap dimensiunile oraşului, te răsuceşti, mergi, citeşti, bei, mănânci şi iar mergi. Mergeam de o vreme pe Boulevard Haussmann care nu mă atrăgea cu nimic şi mă duc picioarele spre Rue des Mathurins, într-un scuar ferit. Rămân un timp pe o bancă, uitându-mă după bătrânul care seamănă cu Brâncuşi şi face ture infinite de-a lungul peluzei, la fiecare trei oprindu-se şi mângâindu-şi barba. Pe jos stau nişte tineri cu rucsacul în spate, studenţi, statui sau turişti, cu cafele sau sucuri în pahare înalte de carton. Trei bătrâne, în stânga mea, vorbesc încontinuu. Una e o fostă frumuseţe şi-mi place să regăsesc frumuseţea pe figura ei cu cap de argint. Celelalte seamănă cu nişte ţestoase bătrâne şi sceptice.
Pe urmă ajung după multe întortocheri, străzi, frunze, suveniruri, cafenele, restaurante, turişti, eşarfe, băşti, brutării şi oameni cu destinaţii precise în fine, în fine, în parcul Monceau.
Mă las să alunec sleită pe o bancă ocupată de cineva şi abia când îţi văd surâsul, gropiţele şi coada de cal îmi dau seama că am ajuns unde trebuie. Şi atunci, revin toate la locul lor, soarele după-amiezii, culorile de început timid de toamnă, timpul redevine timp, zgomotele revin la nivelul suportabil, porumbeii redevin porumbei, copiii copii, Brâncuşi a dispărut, lacul redevine lac îmbrăcat în frunze, studenţii redevin oameni şi nu statui, iar noi redevenim noi, în timp ce încercăm să ne dăm seama ce rasă e raţa aia tâmpită cu capul roşu din faţa noastră.

3 commentaires:

B85CSP a dit…

Vreau si eu, vreau si eu la Paris! Asta figureaza pe lista de "I wish..." din alea pe care mi-e teama sa le spun cu voce tare de teama ca nu se indeplinesc... :)
Cu toate astea, de fiecare Revelion ii zic Anului Nou, sorbind din bulele aromate in cinstea lui si a mea: sper ca tu sa fii anul acela in care sa pot sa spun "In 20.. am fost la Paris!"... Ca asa a trecut seria de 19.. fara sa spun nimic despre Paris. Ma multumesc sa ascult, sa citesc...

Danangib a dit…

Frumos Parisul vazut prin ochii tai, sper intr-o noua calatorie...

Vocea-de-departe a dit…

Nu pot să zic decât că vă aştept ! :)