vendredi 11 décembre 2009

Pianul mut cu clovn



       Macadam. Noapte. Străduţa udă. Beculeţe peste tot. Oameni. Toţi par ocupaţi, dar n-au expresii supărate sau încordate. Aici e un "acasă". Îmi place să revin. Îmi place plonjonul din agitaţia cu valuri de beculeţe în tăcerea cu murmure dinăuntru. Îmi place tabloul cu băieţelul şi pianul care i-au dat numele. Chelnerul se agită, menu-uri, pahare. Are un desfăcător de capace uriaş în buzunarul din spate. Parcă e o armă. Aduce minireşoul pentru raclette, tăviţele, castronul cu cartofi fierţi în coajă. Ulciorul de pământ cu vin roşu, ulciorul de porţelan alb cu apă. În ochii tăi joacă luminiţe. Le-ai luat cu tine de pe stradă şi de pe grinzile aparente din jur. De tavan şi pe pereţi, printre alte luminiţe atârnă obiecte de cupru lustruit, balanţe, ulcioare, o colecţie de casseroles, o piuă, capace, un fier de călcat cu cărbuni. Primim tot ce ne trebuie şi începem să "lucrăm". Decojim cartofii, topim la gruyère, o turnăm peste cele şase sortimente de jambon, în special cel uscat, grisons. Ne-am încălzit, turnăm vinul rece în pahare. În stânga noastră, la o masă la fel de mică, un cuplu de italieni reglează focul spirtierei pentru fondue. Zâmbesc. Aici se munceşte pentru mâncare. Fiecare face câte ceva, unii cojesc cartofi, ca noi, alţii înmoaie crutoane în brânza topită sau fructe în baia de ciocolată topită. Doar cei care au comandat pizza, cotlete sau tartiflette nu fac decât să ronţăie. La o masă mare din spate, un tânăr ţâşneşte râzând în picioare. Cineva i-a turnat din greşeală un pahar de vin roşu în braţe. Arată de parcă a făcut pe el. Toată lumea râde. El oscilează între râs şi enervare. E necăjit. Chelneriţa îl ajută să se şteargă. Prietenii fac glume, îi indică locurile vulnerabile unde ar trebui să insiste. Chelneriţa zâmbeşte şi-i oferă prosopul. O fată blondă, înaltă, cu aer de norvegiană, trece printre mese, cu un aer adormit. În dreapta, o englezoaică grasă izbucneşte în râs. Zâmbetul tău înstelat de vin roşu. Trandafirul care apare de niciunde. Cineva aplaudă, fără motiv. Clovnul din tabloul din faţa mea e în fine vesel. Mai puţin înfricoşător. Chiar simpatic. Şi nu se ştie de ce, seara mi se pare specială. Ploaia se uită la noi de afară. Uite, e plin de stele...

3 commentaires:

B85CSP a dit…

Mi-ai amintit de o cină la care am "lucrat" într-un mod asemănător într-o seară care şi mie mi s-a părut specială, la Madrid... Grătarul adus la masă era o bijuterie argintie, jarul era de-adevăratelea, carnea de vacă venea din Argentina, cartofii fierbinţi purtau hăinuţe argintii (de staniol) peste coaja banală şi comună, desertul îngemăna gustul balcanic de iaurt bulgăresc cu fructele mediteraneene într-o îngheţată absolut fabuloasă.
Eeeh! Ce vremuri... Ce seară...

Anne a dit…

frumos :)

La Rose Jaune a dit…

Oh, je suis devenue melancolique... J'ai eu devant moi un diner dans un resto a Paris. Pourquoi la-bas tout est poesie... meme un repas?