jeudi 28 janvier 2010

"Alice nu mai locuieşte aici"



... În Ţara Oglinzii e ceaţă. Am deschis uşa cu încredere şi speranţă. M-am cam înşelat.
    Eu ? Am aceleaşi sentimente, vorbe şi gesturi. N-am pierdut nimic, nu s-a modificat nimic. Sunt un om adaptabil. Nu sufăr de lipsa meleagurilor de unde am plecat, fiindcă le-am luat cu mine. Inconştient, caut ce-mi place în Bucureşti prin alte locuri. Şi fiindcă de obicei le găsesc, nu asta mă "nostalgizează". Grădinile din Oglindă sunt peste tot. Pot fi oriunde, în parcul Tremblay, în parcul Balizy, în parcul Moghioroş, în Herăstrău sau în parcul Monceau. Îmi e dor însă de complicitatea aceea specială cu prietenii buni care nu se găseşte decât la români. Am revenit în ţară convinsă că o regăsesc. Momentele acelea când dădeam un telefon "ce ziceţi, bem un pahar de vin la o bârfă mică  ?". Când fiecare venea cu sacul ultimelor săptămâni, cu întâmplări banale, mofturi şi momente, sau cu unele senzaţionale. Când discutam cu aceeaşi pasiune despre ultima carte citită sau despre oamenii din noi şi meandrele lor. Când despicam firu-n patru de pe cai mari, convinse că atunci, pe loc, o să schimbăm ceva în lume doar fiindcă nu suntem ca alţii. Bântuiţi de suficienţă. Rapacitate. Cei cu foamea de achiziţii şi ochiul în curtea vecinului. Când aflam ce nu ştiam una despre celelalte în adolescenţă. Când aflam cu surprindere ce se ascundea în spatele măştii. Acum, când concurenţa instinctivă nu mai există. Când ne dau târcoale primele riduri şi primele burleuri prin talie. Când ne-am schimbat perspectiva. Nu şi pofta de viaţă. Cheful de trăsnăi. Libertatea. Deşi, una dintre noi continuă să-şi poarte cătuşele la vedere. Să fie "pe stil vechi", dând socoteală. Raport şi telefoane. Din ce în ce, se pierd în ceaţă valorile noastre comune.
... Şi într-un final, aud: "păi noi nu ne-am mai văzut de când ai plecat tu. Aveam şi noi un pretext să ne adunăm, acum..." Şi urmează un oftat mai sincer şi mai adânc decât toate vorbele. Care-mi spune că prietenilor începe să le moară sufletul înainte de vreme. Aş vrea să-i pot spune că mi-e dor de odinioară. Nu pot. Convenienţele, ca un căluş... Şi-mi vine să fug şi să stau în acelaşi timp. Să stau. Să mai stau. Dar plec. Uşa spre trecut nu păzeşte întotdeauna grădini magice. E ceaţă acum. Iar Alice nu mai locuieşte aici.

6 commentaires:

Dya Zeppam a dit…

Ba locuieste, dar trebuie sa strigi mai tare, intre timp a mai pierdut din acuitatea auditiva. Sunt convins ca tot aia este adresa ei.

Vocea-de-departe a dit…

@ Dya Adresa da, oamenii se schimbă. Li se mută ceva prin conştiinţă, prin suflet...

pheideas a dit…

Sau sunt depasiti de cotidian. O prietena imi reprosa deunazi timpul pe care il am si il aloc scrisului pe blog. Ce castig din asta ?
I-am raspuns: linistea ! O inteleg, ajunge seara acasa, dupa o zi de completat rapoarte, statistici, prognoze ....

La Rose Jaune a dit…

Plecam, mergem mai departe, chiar daca uneori asa ne vine sa ne intoarcem la momente frumoase din trecut... Nu, nu mai locuim la aceeasi adresa.

tasha a dit…

Off!!cata dreptate ai,oamenii s-au schimbat nu mai sunt ca odinioara,ajung acasa dupa serviciu obositi,stresati,cu griji si nu mai au timp de prieteni,vorbesc la telefon,intra pe internet,le este mai usor asa..am insa si eu nostalgia vremurilor cand stateam la suete cu prietenele mele,era ca o terapie pemtru mine.

Marius a dit…

Dai un mail, iti trimit numarul de telefon si, daca vrei, cind mai treci prin Bucuresti, suna sa bem ceva nealcoolic ... Alice.