vendredi 12 mars 2010

Întâlnire la Notre Dame

...Petit Vaux...Ablon...Athis Mons...Choisy Le Roi... Biblioteca Miterrand... Gara Austerlitz... St Michel Notre Dame, cobor. Iar mă mir în gând cât de repede se ajunge cu trenul faţă de autobuz. Deh, vin dintr-un oraş, tot capitală, tot european, unde ca să ajungi în centru faci mai mult decât fac eu acum dintr-o comună limitrofă în centrul Oraşului Luminilor. Bof... Lume plictisită. Figuri neutre. Cineva, cu un iPod în buzunar şi casca în urechi cântă. Nu e aici,e în altă parte. Nu-şi dă seama nici cât de tare cântă, nici că falsează. Urc prudent. Ştiu că urmează parşiv un pumn în plex, curentul de la ieşire. E mai puternic decât în alte părţi, fiindcă ieşirea asta e chiar lângă fântâna St Michel. Aerul agitat de apă se năpusteşte în şuvoaie invizibile spre scară. Seară cu reflexe de flăcări. Uneori, cerul îşi bate joc de noi. Se aşază-n coate. Se uită la noi. Cei fermecaţi de clişee suspină. Ce splendoare... Ce frumuseţe... Mi se urcă subit stomacul mai sus decât e. Se răsuceşte. Se mişcă. E un animal viu în mine. Alien-ul meu simbiotic. Printre fotografii şi grupuri gălăgioase, îmi fac drum spre traversare, spre Conciergerie. Faţada e acoperită cu cearşafuri publicitare uriaşe, nişte personaje care aleargă. Ceva cu poliţia. Nu mă prea interesează. Încartiruirile de orice fel îmi agresează simţul libertăţii. Îi admir pe oamenii ăştia. Or avea nervi de fier să reziste în monotonie şi la ordine. Eu n-aş putea. În fine... Veşnicii turişti asiatici. Fotografii. Cuvinte lătrate. De ce naiba strigă oamenii ăştia mereu ? O fi o chestie culturală la ei. Încă un pod. Am ajuns. Nu te văd. Nu-i nimic. Aştept. Azi nu e foarte multă lume în faţă. Catedrala pare în flăcări. Fotografia tipică trompe l'oeil a turistei care pare că ţine uriaşa construcţie pe palme. Cuplul care se sărută în faţă cu aerul că-şi marchează teritoriul. Femeia în burnuz violet împingând grăbită un landou. Trei tineri care vorbesc într-o spaniolă mexicană. Au o chitară la care nu cântă nimeni. E prea frig. Un puşti în axul catedralei, aşezat turceşte pe jos, pe nisipul alb. Ascultă ceva la căşti.  Clătita cu ciocolată şi banane nu-mi mai spune brusc nimic. Femeia sporovăieşte înainte, depănând cuvinte prăfuite. Vorbeşte în română. "Cine o fi făcut dragă, sculpturile astea ? Uite, se aprind felinarele pe Sena. Fă odată poza aia... Acu şi turnul Montparnasse." "Care turn ?" se miră oarecum tâmp un personaj cu aer cumsecade, încărcat de rucsacuri, sacoşe de cumpărături şi vreo două-trei aparate foto în cruciş în bandulieră."Ăla albastru din dreapta." "Acu' e luminat, aha..." "Mâine seară aici venim, să luăm vaporaşul, mai facem ceva cumpărături..." "Ce cumpărături, că ai luat juma' de magazin la La Fayette..." "Păi d-aia am venit dragă la Paris, nu ? Să cheltuiesc, să fac şoping..." Un pitic trăsnit îmi dă ghes să ofuschez cucoana care pozează plină de sine, arătând pungile de cumpărături posterităţii. Mă amestec printre gură-cască de pe lângă ei, scot telefonul şi încep cu voce ceva mai tare o conversaţie banală şi imaginară, despre faptul că am ieşit să bem un pahar de vin, că m-am plictisit în casă şi îmi era dor de o ieşire. Nu, mâine nu pot, dar poimâine revenim, să vedem ce rulează la Grand Rex şi să trecem pe la restaurantul armenesc. Da, au un meniu grozav... Mi-am atins scopul. Femeia se opreşte brusc din comentariile ei grandomane. Se apropie de mine, mimând indiferenţa, deşi moare de curiozitate să audă ce vorbesc. Pe urmă îl grăbeşte pe tipul cumsecade şi o iau la picior. Bun. Am scăpat de ea. Cu chinezii n-am ce face, nu cunosc chineza şi ar trebui să urlu mult prea tare ca să-i acopăr. Mă aşez. Vântul îmi scotoceşte până în suflet. Un personaj mă roagă în engleză să-i fac o fotografie. Pe urmă începe să mă întrebe despre istoricul catedralei. Îi răspund, îi vorbesc despre străvechiul amplasament pe locul unei foste basilici creştine numite St Etienne, despre ambiţiile episcopului Maurice de Sully în sec. 12 de a crea un edificiu gotic, noul stil care începea să se impună, i-am vorbit despre garguiele, himerele şi sculpturile echipei lui Viollet le Duc, despre distrugerile din timpul lui Ludovic al XIV-lea şi refacerile ulterioare. El îmi spune că e din Monaco (atunci de ce nu vorbeşti în franceză ? mă întreb), îmi spune că oraşul meu e o istorie vie spre deosebire de Monaco, care-i foarte modern şi pleacă. Oraşul meu... Hm. Oraşul meu e la 2.300 km distanţă. Cunosc şi istoria lui. Şi mutilările lui. Şi frumuseţile lui. Ce a mai rămas. Dar în Bucureşti, nimeni nu m-a întrebat despre istoria oraşului. O singură dată, nişte turiste care vorbeau în engleză mi-au cerut să afle unde e Casa Poporului. Tristă celebritate... Nimeni nu m-a întrebat unde e Palatul Şuţu. Sau alte bijuterii. Cât vor mai rezista şi ele...


...Vântul ridică nisipul alb de pe parvis. Parvis vine de la latinescul paradisium, spaţiul privilegiat din faţa faţadei vestice a catedralei, spaţiul unde se întâmplă mereu câte ceva, unde se cântă, se adună turişti, se jonglează, se recită şi unde e punctul zero, marcat pe jos, ca un capac din cupru, de unde se măsoară toate distanţele cu pornire din Paris, ca reper. Eu însă aş vrea să fiu sus, în Galeria himerelor, între monstrul care vrea să înghită apusul şi Stryge, celebrul spirit malefic care-şi caută prada, înţepenit în cotul lui de piatră, aş vrea să văd de sus acest oraş fascinant, nebunesc, copilăros, periculos şi spectaculos deopotrivă, de acolo de unde încă veghează spiritul lui Quasimodo şi al lui Victor Hugo.


    

8 commentaires:

Tasha a dit…

Parca eram langa tine,asa expresiva ai fost...vehiculezi cu atata pricepere cuvintele,imi face mare placere sa te citesc.Abia stept sa revad Parisul,ferice de tine ca esti acolo!

Marius a dit…

M-ai facut nostalgic ...

Alisandra a dit…

"La voix de lointain.."
Pourquoi?
Tu aimes le français?

Alisandra a dit…

Oui..tu as raison..le roumain nèest pas du tout étranger pour moi..Je vis en Roumanie..Mais..je peux dire que que J'AIME le français..que tout ce que tient de français..fait part de ma vie..Je vis avec le français dans mon coeur..Sans les cours de français..sans les heures..que je passe ..chaque jour..en faisant quelque chose pour le français....et bien sûr..sans l'aide de mon professeur de français..je serais aussi..je serais "malade"..
J'ai crée ce blogue..parce que mon admiration pour le français..s'est augmentée...
Bien sûr j'ai commencé d'écrire..un livre..un journal..personnel..
J'aime parler..en français..j'adore..écrire en français..j'aime lire des livres en français..écouter de la musique française..
Et toutes ces choses..parce que mon professeur de français..m'a aidé..ÉNORMÉMENT..
Mes amis disent que je suis.."folle"..Mais..Je peux dire que je suis VRAIMENT heureuse..

Alisandra a dit…

..Ils disent que je suis folle parce que je passe tout mon temps avec le français..Mon attention s'est redressée vers mon professeur de français..et mes amis..sont..maintenant sur la "deuxième" place de ma vie..
Je suis toujours occupée..avec cette chose..


Enfin..mes activités..ne se changeront jamais..si mes amis sont véritables..ils seront à côté de moi..même si je suis comme je suis..

Bien sûr il y a eu quelques situation difficiles..qui se sont passés..quelques jours..avant.mais..
Enfin..je suis maintenant..heureuse..parce que le français existe dans ma vie..


P.S:Excuse moi parce que j'écris en français..je pourrais écrire..aussi..en roumain..mais..j'adore..je préfére écrire..ainsi..Et excuse-moi..si dans ces lingnes..il y a des fautes..

Vocea-de-departe a dit…

T'inquiete pas, suis pas la pour te juger. Comme je l'ai deja dit, suis la pour communiquer. Et quand on a la sensation que le monde s'ecroule autour et on est perdus, quand on se sent ecorches vifs, l'important est de communiquer. A mon avis, c'est pour ca la Cyberie. Allez, haut le coeur, la vie merite d'etre vecue.

Alisandra a dit…

Oui..Tu as raison..L'important est de communiquer..
Malheureusement,j'ai commencé le printemps..avec beaucoup de moments difficiles..mais..une personne..que je l'aime de tout mon coeur..a été à côté de moi..et j'ai dépassé..ces moments-là..
Je n'ai pas de mots pour lui remercier qu'elle existe dans ma vie..

Dana a dit…

Superba calatorie, a fost parca in continuarea documentarului despre Paris, pe care l-am urmarit astazi pe canalul cultural spaniol.Nu cred ca o sa ma satur vreodata...