Apus

      Se lasă roşu apusul în fluturi de frunze şi pleoape de petunii. În oameni. În clădiri. În noi. Îmi trimit privirea peste brâul de blocuri, dincolo, spre lac, spre miresme încremenite, spre poteci încă adormite şi verde crud. Geme un dor şi cad clipe, sonore, leneşe, fluide. Anii ne schimbă. Ne mototolesc surâsul, ne boţesc privirile şi ne devitalizează sufletul. În vinul roşu ni se învineţesc buzele şi cuvintele. Oamenii se curbează spre ei înşişi. Unii mai tineri îmbătrânesc. Alţii îşi pierd feţele. Alţii lumina din ochi. Alţii zâmbetul. Alţii speranţa. Copiii s-au ascuns în adulţii de lângă noi. Lujere tinere, freamătă spre destin. Noi călcăm simplu alături. Încă mai scuipăm guma de mestecat în aceeaşi baltă şi mai facem schimb de jeanşi şi bascheţi. Încă mai râdem în aceeaşi cheie şi ne rătăcim pe alei, ajungând miraculos şi bezmetic unde trebuia şi când trebuia, fără să ştim cum. Nu ştim până când. Aşa că strângem clipele la piept cu sete şi ronţăim pe furiş corcoduşe. Să nu ne audă. Să nu ne vadă. Să nu se prindă. Timpul. Cotidianul. Ceilalţi.