jeudi 17 juin 2010

Fotbal, război şi gândire simbolică

...Să încercăm o scurtă analiză a însuşirii războinice la specia umană. Unde o regăsim cel mai evident ? La masculul speciei. Adică bărbatul. (Nu că femeile n-ar fi competitive sau violente, dar nu prea se angajează în războaie clasice...) Unde apare cel mai intens ? În război, fireşte. În conflictul armat, în pasiunea cu care concep arme tot mai sofisticate, în încrâncenarea competiţională care-i cuprinde şi le aduce pofta de a îngenunchea şi în final, de a ucide inamicul. Da, e în genele tuturor masculilor, pentru toate speciile. Ce se întâmplă însă când se  încheie competiţia ? Mulţumit că a învins, masculul animal ucide de cele mai multe ori adversarul şi  îşi ia prada (hrană, femelă, teritoriu) şi gata. Cam la fel procedează şi masculul speciei umane, în general îşi ia privilegiile şi pleacă mulţumit, sau se laudă fericit faţă de prieteni, camarazi sau prin lumea mediatică.
       Unii însă au văzut iadul în anumite conflicte şi au descoperit umanitarismul. În război. Al doilea război mondial, de exemplu. Au supravieţuit câţiva într-o tabără, câţiva în alta. Conflictul s-a încheiat, miza nu mai există. Şi atunci s-a petrecut ceva cu adevărat uman. Cazuri reale... Un caporal american şi camarazii lui americani şi englezi se întâlnesc cu nişte soldaţi germani prăpădiţi, care vin să li se predea. N-au mâncat de câteva zile. Marele Reich i-a abandonat. Sunt epuizaţi. Cerşesc hrană. În lipsa mizei (scena se petrece după încheierea războiului în Europa), soldaţii americani îi văd aşa cum ar trebui să se vadă toţi oamenii unii pe alţii, nişte semeni. Cu familii, cu pozele copiilor, iubitelor, mamelor, cu burta goală, cu picioarele chinuite, înrolaţi într-un război care nu e al lor, ci al unora de sus, din eşaloanele liderilor de stat. Ei,  un Franz şi un John oarecare, la fel de epuizaţi, cu picioarele roase de bocanci, cu visul unui somn de o noapte şi al pâinii în suflet. Atunci John, fostul inamic al lui Franz, îl vede aşa cum e, asemenea lui, îi dă pâinea care-i rămăsese, îl trimite în spatele liniilor americano-britanico-australiene şi-i zice lui Franz că dacă lasă armele şi hărţile, repetând că se predă, îi vor da de mâncare. Franz are ochii plini de lacrimi şi îi strânge mâna. John are şi el lacrimi în ochi. Lacrimi de bărbaţi obişnuiţi, de fermieri, tâmplari, avocaţi sau ce-or fi fost acolo, la ei acasă.
      Ce anume declanşează într-un conflict direct pierderea acestei perspective ? Cum se întâmplă că uită că inamicul, tipul ăla de vizavi, îngropat în nisip, noroi, sau ascuns în crengi e ca el, cu familie acasă, care tremură şi se roagă, cu pasiuni, cu ticuri, păduchi şi amintiri ? Ce mecanism şterge umanitarismul din om şi-i sădeşte dorinţa de a-l căsăpi pe celălalt atât de feroce ? Nu toţi se răzbună pentru că inamicul le-a distrus familia sau ce aveau ei mai drag. Unii pleacă inocenţi. Se întorc însă mutilaţi. Nu doar fizic. Se întorc fără suflet. Ablaţiunea trăirilor. Mai bărbaţi ? Nu. Mai decăzuţi într-o mlaştină a neoamenilor.
.... Dincolo de războaie, individul uman are o supapă foarte frumoasă. Gândirea simbolică. Încă din antichitate, poate chiar şi din preistorie, competiţia războinică a fost sublimată prin joc. Şi ce alt joc e mai aproape de război decât fotbalul ? Două echipe, învingători, învinşi, glorie, mizerie, mediatori şi răsplată.
    De ce le place bărbaţilor fotbalul ? Fiindcă le satisface setea de război, fără sacrificiul sângeros. (Asta, fireşte, dacă nu ţinem cont de cei rămaşi de prin alte vremuri, când învinşii erau sacrificaţi, primitivii care sar să-şi omoare jucătorii care au pierdut, arbitrii care nu le convin sau suporterii echipei adverse. Acestea sunt triste cazuri de rămânere în anacronism, bietul babuin n-a putut să evolueze de pe vremea aztecilor care sacrificau învinşii, sau a gladiatorilor romani care trebuiau şi ei ucişi exemplar,  sau cavalerul învins de la turnir, căruia de obicei i se lua nu doar rangul, ci şi viaţa.)
      Aşadar, meciul de fotbal e războiul modern.
       Recapitulăm. De ce le place bărbaţilor fotbalul ? Fiindcă le satisface în primul rând setea de război.
       Apoi, fiindcă le satisface dorinţa de apartenenţă la un grup. Da, la alt grup decât socio-profesional, la grupul sexual. Ei sunt masculii, bărbaţii. De aceea preferă să vadă meciuri "cu băieţii". De înţeles. Se pot comporta ca nişte băieţei nebuni, urlând, scuipând seminţe, tropăind, ţopăind ca nebunii, vopsindu-se pe faţă în culorile tribului, aruncând cu obiecte sau făcând cât mai mult zgomot cu instrumente de suflat sau de percuţie, de la trompete la bidoane. Pot renunţa la morga de la birou, la restricţiile politeţii, la restricţiile etichetei, la "ochiul critic al lumii" (ce-o să zică lumea ? care lume ? femeia de serviciu ? colegul care e ca el ? femeia scofâlcită de la computer cu gândul la cumpărături ? Piţipoanca fără grăunţe la mansardă ?). Da, astfel pot fi ei înşişi, fără să li se ceară nimic, nici să fie sensibili, nici politicoşi, nici să nu plângă sau să nu râdă cum vor, fără să li se ceară să vină mai devreme azi, nici să scoată partenera în oraş, nici să ia copilul de la şcoală, să ia pâine, să ducă gunoiul sau să-şi asume povara deciziilor. Pot fi liberi. Şi egali. Gata, acum vedem meciul, suntem toţi, spectatori, telespectatori şi jucători, egali.
    Mai puţin  arbitrul. Ăla antipaticul, individul care nu e niciodată unde trebuie, nu vede niciodată ce trebuie şi lipseşte când ai nevoie de el, dă decizii greşite, îi persecută pe unii şi sigur îi favorizează pe alţii. Arbitrul. Mediatorul războiului. Judecătorul ingrat. Autoritatea.
      De ce beau bere bărbaţii la meci şi de ce ronţăie seminţe, sau mănâncă pizza sau alte asemenea prostii proteinate şi pline de glucoză ? Fiindcă urlă, se agită, consumă emoţii intense şi bietul organism ţipă şi el că nu mai are rezerve şi le vrea repede înapoi. Sub formă de grăsime, zahăr, drojdie, malţ, proteine... Şi un gust de milioane când se combină cu endorfine. Şi uite-aşa, din rebeliune, fiindcă vreau să am burtă, dacă am chef. Şi să răgâi cât mă ţin plămânii, dacă am chef. Ca s-o contrariez pe Mimi, Pitzi, Coco, Bianca, Fifi sau Dodo.
      De ce preferă bărbaţii fotbalul altor activităţi, unii chiar şi sexului ? Fiindcă emoţiile sunt mai intense şi durează mai mult. Trist oarecum, prozaic, dar real. Un meci de fotbal durează 90 de minute... Nimic din ce zguduie sistemul unui bărbat, emoţii culturale, fizice sau artificial induse nu egalează descătuşarea unui meci de fotbal. Hm...
      De ce devin ei suporteri de fotbal ? Fiindcă e un fel de iniţiere. Când joacă mingea cu fiica, tatăl i-o aruncă fie ca la volei, fie uşurel, (ca unui soi special de alienat mintal), ca s-o protejeze, instinctiv. Când joacă mingea cu fiul, i-o pasează, îl plachează la pământ, faultează, îl împinge, îl "antrenează" şi-l concurează. Când îl ia la meci, puştiul a păşit în lumea selectivă şi minunată a grupului celibatarilor masculi, a virilităţii, primul pas spre iniţiere. Şi locul unde (ah, ce bine...) se scapă măcar un timp de femei.
    ...N-am descoperit eu aceste lucruri. Cineva s-a străduit să le cuantifice chiar, să le studieze, să găsească explicaţii, să sintetizeze şi sigur să facă nişte comunicări sau lucrări de doctorat.
       Eu n-am făcut decât să mă bucur că specia umană poate înlocui sângele cu simboluri. Chiar şi sportive. Sacrificiul uman apune. Greu, dar apune. Când construiau prin antichitate, sacrificau oameni ca să purifice locul. Ulterior, animale. Apoi, foloseau doar reprezentări artistice. Simboluri.
         Şi războaiele ar putea fi înlocuite cu sportul. Încă nu definitiv, dar... Eu încă sper s-o facă. Aştept, cu idealismul ciuruit, dar încă viu, ca specia umană să-şi folosească 100% gândirea simbolică şi metaforică pentru a înlocui sacrificiul uman, războiul, nedreptăţile politice, obiceiurile violente (vezi uciderea rituală a delfinilor în insulele Feroe) şi o mulţime de alte dimensiuni agresive ale spiritului uman. Poate de aceea iubesc simbolurile. Ele reprezintă o alternativă atât de frumoasă la violenţă, încât nu încetez să mă minunez cum poate coexista simultan în individul uman profunzimea gândirii simbolice şi scrâşnetul violenţei care cere sânge.
  
 

4 commentaires:

tasha a dit…

Hehehe! ca bine spui...ar fi grozav sa poate sa-si risipeasca lumea energia prin sport,dar se pare ca sportul nu este suficient pentru a-si astampara dorinta de acaparare care banuiesc ca a fost cauza primelor razboaie.

Vocea-de-departe a dit…

Sigur, Tasha, factorul economic, geografic, finanţele astea afurisite (războiul e mereu o afacere bună)au motivat şi vor motiva războaie. Eu încerc doar să mă proiectez în viitor, când vor fi, poate, înlocuite cu simboluri şi jocuri fără vărsare de sânge. Fiindcă de apucat momentul acela, sigur nu-l mai apuc. De aceea, îl visez, ca un/o biet/biată idealist/ă ce sunt...

Joker a dit…

Buna..sa-ti fie inima
"omul rămâne un virus, care ucide mediul în care trăieşte şi în final se autodistruge, prin propriile limite"
Cine-l pune?/Cine la invatat/Dupa cine se ia/Cine ii creaza dependentele..si de ce printre limitele lui nu se afla Iubirea..sa o depaseasca?
In ecuatia asta ramane de stabilit discutate ce roluri le revin Barb.si Femeii,cine se ia dupa cine..si in ce consta ""PROSTIA"
adica termenul asta care-l plimba toti si nimeni nu stie ce e cu el:)
Salutare Voce-de-departe, te saluta vocea-din-interior;)

Joker a dit…

Mergand pe aceeasi linie la fly2sky am raspuns concret cum ne raportam noi la conceptul de ¨libertate¨. Cand aveti timp va astept...la o contra-replica:)