jeudi 22 juillet 2010

Cu dinţii strânşi

      Vine câte o revoltă aşa... Cu dinţii strânşi. Cu pumnul strâns. În suflet. Cu pleoapele strânse. În duşmănie. Peste ochi. Peste gânduri.
 ...Să nu plângi. Doare ceva pe sub coastă. Rezistă. Înghite cuvintele. Nu-i spune celuilalt. Nici altora. Nu vorbi. Acceptă. Du-te mai departe. Munceşte. Viaţa e nedreaptă. Nimic nou. Cine ar trebui să sprijine lăstarul tău nu e niciodată acasă. Urâţenia sufletească. Egoismul. Injustiţia răsplatei. Nemeritate.
Şi mai presus de toate, indiferenţa.
Ucigătoarea indiferenţă a unui om faţă de propriul lăstar.
Câte ramuri se nasc uscate, trăiesc uscate şi parazitează pădurea până o ucid ?

3 commentaires:

tasha a dit…

Mda,cunosc sentimentul,stiu cum este sa aduni in tine,sa tot aduni, gandindu-te ca o rabufnire de-a ta oricum n-ar schimba lucrurile,dimpotriva poate le-ar acutiza.

B85CSP a dit…

Munceste, da. Si plangi un pic. Injura, tranteste, nu pastra in tine amarul. Scuipa-l! Lasa sa treaca pe langa tine supararea. Ascunde-te. Trebuie sa ai un loc unde sa nu te poata ajunge.

Vocea-de-departe a dit…

@ B85CSP - Îl am, parţial. Aici...