samedi 11 septembre 2010

Face à la mer

      ...Straniu vârtej. Surdă durere. Suflet îndoit ca după un pumn în plex. După unele bucurii, rămâi fără suflu. Fără forţă. Fără energie, fără grai. Fără tine. Fără vârste. Străin de limpedea linişte blândă de la ora mea. Am ratat întâlnirea cu lumina de la ora mea azi. Şi tare mă strânge pieziş  un dor. De ducă. De suspendare a timpului. De neant cu valuri lungi. De o acasă cu fața spre apusul cae se insinuează în apă ca argintul scurs dintr-o forjă, risipindu-ne în atomi printre ierburi, pietre, scoici, culori, clipe, alge și prea lungi dâre de timp pe faleze. Umbrele noastre lungi și nesigure umplu spațiul vremelnic dintre clipe. Suntem nisipul clepsidrelor acestor clipe, în vibranta și întrucâtva tragica lumină de septembrie. Urmele pașilor mei sunt alte patru șiruri prelungi de pași, viu pornind spre timp, mușcând din viață cu poftă. Urmele pașilor tăi sunt tot patru șiruri, mai mici, numărând clipele spre maturitate. Și aud ploaia din spate, care începe pe nesimțite să ne înece pașii și să-mi șuiere la ureche vârstele timpului nostru comun. Câte au mai rămas...

Ora mea la Etretat...

Aucun commentaire: