După ziua frunzelor ude

...Începe să se despletească. Şuviţele blonde cad primele. Le pierde cu demnitate, deşi plânge a ploaie în ultimul timp. O înţeleg, într-un fel. Toamna e cea mai frumoasă femeie. Şi e greu să vezi în oglindă, fie ea şi a unui lac, că tinereţea s-a dus. Chiar dacă, dacă e să fii sinceră, nu tinereţea o regreţi, ci durata timpului care ţi-a mai rămas şi s-a împuţinat, lăsându-ţi mai puţine clipe pentru câte mai ai de trăit. Dar pofta vieţii şi a culorilor abia începe. Acum, în aurul şi roşul care se pregătesc să-i cadă pe umeri, împlinind-o, într-o lumină simfonică, pe care o aştepţi, fiindcă vine în fiecare an, cel puţin o zi.
    După ziua frunzelor ude, vine ziua bogăţiei. Vine ziua când lumina muşcă pofticioasă din culori, când sclipeşte bogat aurul turcesc al iederii şi cântă nostalgii. După ziua frunzelor ude, vine ziua culorilor. Fiindcă,  cum spune cântecul care-ţi zornăie parfum de parcuri răscolite, n-am uitat, frunzele moarte se adună cu lopata. Şi între ele, cel puţin două ard în roşu adânc...