mercredi 10 novembre 2010

Manipulatorii de printre noi

"Dacă pleci, mă sinucid !"
"Te credeam prietenă şi mă laşi la greu..."
"Dacă mă iubeşti aşa cum spui, de ce pleci cu prietenii/prietenele ? Eu ce fac ?"
"Dacă mă laşi şi tu singură, după ce a plecat taică-tău, ce mă mai aşteaptă decât moartea ?"
"Eşti un egoist/ eşti o egoistă"
"Nu te gândeşti decât la tine"...

De câte ori n-am auzit cu toţii aceste întrebări şi afirmaţii ? Iubite sau iubiţi abandonaţi, părinţi rămaşi singuri care devin posesivi până la aberaţie, prieteni care uită lungul şir al celor ce le-am făcut pentru ei şi văd un refuz, poate obiectiv, ca pe o catastrofă, sau copii răsfăţaţi. Şantajiştii afectivi nu-şi recunosc niciodată responsabilitatea personală şi nu ţin niciodată cont de ceilalţi. "EU" e important. EU, acela nesatisfăcut, care n-are atunci, pe loc, obiectul dorinţei sale.
 Cum adică vrei să ieşi şi tu ca între băieţi la o bere ? Ce-i aia să ieşi cu fetele undeva ? Cum adică pleci ?  E o formă destul de perversă a posesiunii. Fiinţa aceea le aparţine, exclusiv şi irevocabil cu tot ce poate da ea. Nu are dreptul să fiinţeze, să respire sau să facă ceva pentru sine, ci doar pentru ei. Sunt abili şi uneori ne laudă, când ne aşteptăm mai puţin, după ce ne-au criticat aproape nonstop, ţesând cu grijă firele cu care ne leagă de ei: datorie, jenă, maternitate/paternitate/căsnicie/prietenie şi chiar nostalgia unei iubiri cândva vii. E o formă de a ne cumpăra viitoarea supunere absolută. Aerul milog al şantajistului sentimental e amuzant când  îl vezi la motanul din Shrek sau la propriul câine care te fixează când mănânci de parcă nu i-ai mai dat să mănânce de o lună, dar e o imagine puternică şi eficientă când apare în ochii mamei văduve căreia nu ştii cum să-i spui că vrei şi tu un Crăciun în doi odată, al copilului care vrea neapărat obiectul acela acum şi aici, al iubitei căreia încerci să-i explici cinstit că relaţia s-a terminat sau al prietenei căreia nu-i poţi împrumuta maşina fiindcă după o sută de ani de muncă, în fine, ieşi şi tu undeva în weekend.
Deseori, şantajistul ne aminteşte de datoria faţă de el, de obligaţii, de sacrificiile pe care le-a făcut pentru noi, insistă pe faptul că-i suntem datori până peste urechi şi deseori ajunge la tradiţii, ecouri religioase şi morale, plasându-se pe sine pe piedestalul ultragiatului. E un joc în doi, o spune de exemplu şi o autoare numită Susan Forward, în care şantajistul acţionează îndârjit, cu gândul doar la sine, iar şantajatul cedează de obicei, gândindu-se la celălalt. E un joc trist.
Şi mai trist e că singura soluţie de ieşire din aceste "relaţii toxice" e refuzul şantajului. Curajul de a spune "nu". Jocul nu poate funcţiona unilateral şi se întrerupe. Cu noianul de culpabilizări ulterioare însă, trebuie să mergem după noi, procesându-l care la psiholog, care în scris, care cum poate. În fond, câte sublime opere de artă nu s-au născut din frustrări ? Ne tratăm cum putem în această lume de păianjeni şantajişti fiindcă manipulatorii, mici sau mari, sunt printre noi.

2 commentaires:

Danangib a dit…

Ai perfecta dreptate.
Santajistii mi-au chinuit jumatate din viata si am fost destul de slaba ca sa-i las s-o faca. Dar, pentru ca ce nu te omoara te face mai puternic, mi-am invatat lectia. Regret insa, ca prea tarziu.
Fii tare,nu te lasa pacalita, mergi pe drumul tau, nu-i lasa sa te tarasca pe drumuri prafuite, care nu duc nicaieri.

pheideas a dit…

Am un prieten in genul amintit. Stii care e culmea, ca nu percep ca pe ceva anormal comportamentul lor. Daca ii observi atent, vezi ca toata viata au fost "takeri" si de putine ori "giveri". M-am obisnuit si pastrez o distanta de siguranta, pe care am grija sa o marchez periodic cu vopsea fosforescenta. :)) Nu am ce face, prea putini oameni sunt perfecti, ca noi. :))))
Apropo de prietenul cu pricina. A divortat de curand, mare parte din vina lui. Incerc sa-l consolez, sa ii fiu alaturi, pentru ca si el a fost candva. Am stat doua zile cu el, si cand i-am spus ca ma duc acasa, ca ma asteapta Vladut, s-a suparat.:) No comment !