Karaoke portughez

Nu e prea mare şi la început ai impresia că e cam pretenţios, din cauza culorilor sobre, în toate nuanţele de ciocolată şi cafea. Palmierul din mijloc e mândria lor, cu atât mai mult cu cât e natural. E un fel de prietenul tuturor şi ulterior am aflat că e o onoare să ai masa de lângă el. Mie mi se părea mai degrabă că mă împiedică să văd ce scrie în meniu, care etala titlurile în portugheză şi mititel de tot, dedesubt, în franceză. Fiindcă aici, totul e portughez, personalul, vinurile, invitaţii (e un fel de cuib al portughezilor din oraş), carnea, care e importată şi formidabila gălăgie, cum n-am mai auzit niciodată până acum într-un restaurant de pe meleagurile lui Voltaire. Nu orice fel de gălăgie însă, ci, aşa cum ni se întâmplă de o vreme, să picăm în tot felul de aventuri culinare şi de atmosferă, ci, spuneam, am nimerit seara karaoke. Şi nu orice karaoke, ci karaoke portughez.
Karaoke e un cuvânt compus japonez, din prescurtarea cuvântului karappo, care înseamnă gol şi oke, de la okesutura, care înseamnă orchestră. Luate ca atare, ar însemna "orchestră goală", mai precis fără orchestră. Unii sunt de părere că acest tip de divertisment, în care cântăreţii urmăresc cuvintele pe un ecran şi cântă, evident, fără orchestră, datează de prin anii '50-'60 din SUA, alţii spun că e un divertisment inventat în Kobe, în Japonia, după care s-a răspândit apoi în toată lumea. Se pare că era distracţia preferată a oamenilor de afaceri japonezi, care se bucurau eliminând astfel stresul. Deşi aparatele KTV pentru karaoke se vând în toată lumea, nu toţi ne putem antifona pereţii şi astfel au apărut aşa-zisele cutii karaoke, sau baruri karaoke, unde gălăgia rămânea închisă în incintă, nederanjând pe nimeni.
Asta am aflat şi aici, la Ilha Doce, restaurantul portughez unde în afara unei mese copioase, poţi să strigi până-ţi pierzi suflul, sau să cânţi cum vrei tu, după ce te-ai înscris pe lista DJ-ului. Evident, nimeni nu cântă fado, cu toate astea, linia melodică nu e agresivă, chiar dacă lumea se agită, râde în hohote, se ţipă de la o masă la alta şi ambianţa e nebună, ca într-un cartier italienesc. E prima oară când văd chelnerii bând cu clienţii, ciocnind pahare chiar mari şi chiar pline, întrebându-mă dacă izbutesc să sfârşească seara la verticală, fără să le toarne pe pantaloni şi fuste bucatele clienţilor. Cu toate acestea, nu s-a întâmplat niciun eveniment neplăcut, ba chiar am asistat la evitarea spectaculoasă a unui accident, când o tânără înfierbântată de muzică şi dans era să se ciocnească de unul dintre chelnerii încărcaţi de farfurii cu bifinhos şi leitao.
...Să fim sinceri, tuturor ne place să cântăm, ba la duş, ba când facem curăţenie sau vreo activitate monotonă, înainte de a pleca undeva sau cu alte ocazii. Una e să murmuri mai mult sau mai puţin fals în intimitate şi alta e să cânţi de-a binelea, în faţa unui microfon şi a unor spectatori. Başca într-o limbă pe care n-o stăpâneşti. Prin urmare, ne-am mulţumit să-i ascultăm pe ceilalţi protagonişti, probabil obişnuiţii restaurantului, fiindcă se cunoşteau cu toţii şi nici nu falsau, din fericire, delectându-mă cu o îngheţată portugheză cu mentă, ciocolată şi lichior.