Un irlandez la Paris

S-ar putea ca soluţia să fie să stai în globul tău de sticlă. Să te izolezi. În siguranţă. Între lucruri familiare. Să-ţi restaurezi echilibrul ciuntit de crize economice şi politice, personale şi "şefistice", sau de familie. Sau de repetitivitatea cotidianului, văzută din tren. Aşa că. Păşeşti în lumea ta fără colţuri. Nu dai cu capul în ego-urile superiorilor care-ţi sunt inferiori, nici ale invidiilor, nici ale prostiei care rânjeşte tâmp peste tot. Nu vezi fiţele colegei cu curent la mansardă şi pretenţii cât pieptul retuşat la maximum şi tocurile interminabile. Nu te apucă exasperarea când vezi invidia maimuţărită în fardurile politeţii zâmbindu-ţi amabil sub vineţia furie. Nu vezi blazarea. Acolo te aşteaptă ceaiul de vanilie, prăjiturelele fistichii, floricelele cu filmele care-ţi plac, cărţile de atmosferă, cu parfum de odinioară în vechiul Bucureşti sau vechiul Paris şi jazzul sau şansonetele unui alt veac. E şi Zaraza acolo, şi Jean Moscopol, şi Aznavour, dar şi Serge Lama sau Lara Fabian, sau Barry Manilow, Pat Metheny şi Miles Davis, Weather Report şi Bach.
...Când poţi şi iată că poţi o dată pe săptămână, îţi iei globul cu tine la câte o bombă mică, fără ştaif, dar de atmosferă. Aseară, pe strada Godefroy Cavaignac, (un jurnalist pasionat de drepturile omului din secolul 19,) am găsit una irlandeză, numită, cum altfel decât "The Green House" şi plină de trifoiul patriotic. Şi dovleci de toate mărimile. Ce caută un irlandez la Paris ? Fiindcă Arthur, patronul, e irlandez. E un amestec de Buster Keaton, monsieur Hulot şi mister Bean simultan, vorbeşte franceza cu un puternic accent englez şi când mormăie în barbă despre supa de dovleac şi escalopul cu stafide nu ştii iniţial dacă spune vreo glumă sau îţi prezintă şi verbal lista de bucate pe care o ţine sprijinită de genunchi, o tablă pe care a scris cu cretă totul. Arthur e deşirat ca o macaroană şi nu zâmbeşte, dar abia te abţii să nu râzi, molipsit de aerul lui uşor aiurit şi paradoxal, serios.
Tocăniţele lui Arthur, irish stew, sunt celebre. El face totul, găteşte, serveşte,spală vase şi îmbuteliază vin, e patronul factotum al micului restaurant cu câteva mese care zumzăie totuşi de clienţi. Majoritatea se cunosc între ei şi de vizavi, de la galeria de artă intră doi tipi care-l salută, Arthur gesticulează cu o halbă pe care tocmai o umple de la dozatorul Kilkenny şi cei doi pleacă după ce au agăţat două scaune. Pluteşte o atmosferă intimă în jur, aşteptăm din clipă-n clipă să iasă nişte irlandezi rumeni în obraji cu butoiaşe de rom, cântând ceva ca pe coverta unui vas. Nu ştiu cum face, dar e peste tot, nimănui nu-i lipseşte pâinea de la masă, vinul pe care îl îmbuteliază singur în sticle de jumătate pe care le numeşte "fetiţe", "fillettes", mâncarea nu e nici prea fierbinte nici prea rece şi e delicioasă, deşi meniul nu e foarte variat.
Arthur e de 15 ani la Paris şi deşi aştepţi din clipă-n clipă monumentala gafă, să scape ceva, să agaţe ceva, să spargă ceva cu mersul lui de somnambul printre mese, totul e perfect, zumzetul jazzului şi al clienţilor se întrepătrund, ploaia bate darabana la ferestrele cu rame verzi, vinul clipoceşte, desertul e delicios şi nu ne vine să plecăm.
Nici Arthur n-ar vrea, fiindcă, spun cunoscuţii, are supărătorul şi amuzantul obicei să spele îndelung vasele tocmai când vrei să plăteşti. Poate de aceea, "The Green House" nu închide decât la 1 noaptea, oră neobişnuită pentru un restaurant la Paris.