mercredi 24 avril 2013

Palavre la coafor

Întotdeauna m-am întrebat de ce pălăvrăgesc atâta femeile la coafor. În faţa mea, bătrâna doamnă Arlette vorbea încontinuu despre fiul ei, despre nepoţi, despre tinereţea ei, despre starea părului, despre sănătate şi locuinţă, despre parc... Credeam că nu se mai opreşte şi când se oprea, Sandrine, coafeza, o incita din nou. Era ca un soi de combustibil pentru mâinile care tăiau, ondulau, vopseau şi pieptănau. Fără vorbe, lâncezeau. După plecarea bătrânei, aflu fără să mă intereseze câtuşi de puţin viaţa ei că are probleme financiare, că suferă de Alzheimer şi i se întâmplă să-şi piardă cardurile financiare, că o ştie toată lumea, că Sandrine o primeşte fără programare fiindcă ştie că a doua oară nu mai vine, că fiul ei e disperat şi ar vrea s-o interneze dar nu sunt bani, că o internare într-o clinică a unui bolnav de Alzheimer costă 3.500 de euro pe lună şi tot aşa. În tot acest timp mă uit cu îngrijorare la mâinile care tund, mă tem că n-a înţeles ce vreau şi am dreptate şi n-am chef deloc de vorbă. Aş vrea să fiu lăsată în pace să suport rutina neplăcută a tunsului şi aranjării cu uscătorul de păr, fără să mi se ofere cafea, ceai şi bârfe. Sau fără acest chestionar nebun pe care-l începe Sandrine, bombardându-mă cu întrebări. Cred că e femeia care ştie cele mai multe lucruri despre tot oraşul. Fie că vrei să-i povesteşti viaţa ta, fie că nu. Dacă nu vrei, nu-i nimic, te întreabă ca un adevărat anchetator tot ce e esenţial în viaţa ta şi profită cât poate de politeţea interlocutoarei care n-are ce face, trebuie să răspundă. La final, sunt nemulţumită. Nu ştiu dacă din neatenţie sau din nepricepere, dar n-a respectat chiar toate indicaţiile mele şi nu mi-a făcut tunsoarea pe care o voiam. A ieşit ceva sălbatic, care mă îmbătrâneşte grozav şi abia aştept să ajung acasă să-mi bag capul sub duş şi să scap de buclele care nu-mi aparţin. Sandrine e încântată şi mestecă gumă, mai turuie puţin, îmi explică programul şi faptul că în curând va deschide şi un salon separat de manichiură şi tatuaj, se ambalează, gesticulează şi în fine, acceptă să plătesc. Afară e un soare nebun şi vremea s-a încălzit simţitor. Cireşii japonezi au umplut o stradă şi trenurile par că trec mai vioaie. Mă întreb cât anume din ţesătura evenimentelor noastre sunt fapte de viaţă personale şi cât anume intersecţii cu străini care-şi povestesc viaţa, antrenându-te pentru un timp într-un vârtej de evenimente, încărcându-ţi existenţa cu volute bogate şi inutile. Ne intâlnim cu atâţia străini în viaţă, încât drumul nostru devine o sumă de intersecţii, iar experienţa de viaţă un arbore complicat, cu tot mai multe personaje din care ne e greu să le stabilim pe cele principale. Contrastul dintre soarele exploziv şi tristeţea bătrânei bolnave m-a făcut să mă gândesc la fragilitatea acestor întâlniri, poate unice, pe care le purtăm cu noi ca pe nişte cochilii suprapuse de melci, ca pe nişte actinii pe o carapace cu care ne plimbăm prin lume.

5 commentaires:

Alexandra Constantin a dit…

franturile din viata celorlalti...cred ca intr-o anumita masura ne compun pe noi insine. Insa uneori parca te intrebi unde se duc toate destinele lor si in ce masura ai afectat chiar tu insati pe altii? Dar e o intrebare pe care si-au pus-o multi ;) si acum ma voi retrage in cochilie, my dear

Alexandra Constantin a dit…

franturile din viata celorlalti...cred ca intr-o anumita masura ne compun pe noi insine. Insa uneori parca te intrebi unde se duc toate destinele lor si in ce masura ai afectat chiar tu insati pe altii? Dar e o intrebare pe care si-au pus-o multi ;) si acum ma voi retrage in cochilie, my dear

bubumaia a dit…

ssSăr-mâna!
M-am tuns acu' vreo două săptămâni.
Așa că știu ce vrei să spui. Jur că m-a bântuit gândul să scriu și eu despre experiența complet similară cu a ta dar m-am lenevit, apoi mi-am amintit că am mai postat un „La frizer” și-am lăsat-o baltă. Acum îmi dau seama că toate se petrec cu un scop. Probabil că n-aș fi reușit să scriu atât de inspirat cum ai făcut-o tu. Și de-aia-ți zic, săr-mâna că mi-ai citit așa de bine gândurile și ne-ai împărtășit atât de firesc trăiri simple de pe un scaun de coafor.
Altminteri, dragă Efimițo, mi-aș da și eu nițel cu părerea și-aș zice că la frizerie e un colț de lume în care conceptul de socializare are un înțeles aproape palpabil. Unul uman și acoperitor. Că una e să ne gratulăm noi acilișa așternând vorbe scrise și cu totul alta să conversezi cu frizerul despre clientul dinainte, despre boala grea a mamei personale, despre câte cărămizi a mai pus la casa pe care-o construiește (frizerul) și când a fost ultima oară la pește. Despre bani, viață grea, copii, despre vremea de afară și nu știu ce emisiune de la tv, despre aia, despre ailaltă. Despre orice. E un contact pozitiv, Efimițo. E un colțișor de viață care-ți reamintește că trăiești interacționând cu semeni. Nu-i o literă neutră înșirată în virtual, e o voce, e un chip, îl auzi și-i poți simți emoția. Cum frumos și inspirat ziceai, nici nu știm cât la sută din viața noastră înseamnă și viața celor care ne înconjoară mereu, din când în când ori numai odată, întâmplător. Îndrăznesc să spun că nici nu contează, tot acest păienjeniș de intersecții care ni se întâmplă, care ne compun viața reală înseamnă ceva bun. Pentru că opusul acestui mod pozitiv de socializare este cea virtuală, asta care, destul de paradoxal, naște singurătate, izolare. Știu, uneori te-ai lipsi bucuros de compania unuia sau altuia dar mă bate gândul că asta se-ntâmplă pentru că suntem norocoși, avem de unde alege. Robinson, la o adică...

Nuante de gri a dit…

Mereu am considerat ca barfa de la coafor intrece barfa de la coltul blocului.

Nuante de gri a dit…
Ce commentaire a été supprimé par un administrateur du blog.