Dus-întors la Paris

      Nu mă supăr când mai trece un an. Nu-mi ascund vârsta. Nu mă chinuiesc să par ce nu sunt. M-au ocolit mofturile numite implanturi, botox şi alte mutilări. Nu doar că mă depăşesc financiar, dar mi se par eforturi inutile. Viaţa vine din urmă. Cu probleme. Cu alte riduri. Cu alte contururi lăsate. Cu estompări. Aruncând persoanele torturate în caruselul infinit al intervenţiilor. Poate că arată bine corecţiile. Poate dau bine în fotografii. Poate sunt necesare pentru persoanele care trăiesc din vânzarea imaginii. Eu sunt un om obişnuit. Îmbătrânesc normal.
   Aşa că am împachetat o ploaie fină, luminiţe în priviri şi accidental, o sâmbătă seara liberă şi am pornit. Nu ne-am enervat când maşina n-a mai vrut (iar !) să plece. Nu ne-am enervat nici când am văzut că motocicleta era inutilă pe polei. În fond, totul poate fi o aventură. Şi chiar a fost. Primul tren mi-e familiar. E prietenul meu când evadez la Paris. Zâmbesc. Prima oară când am văzut manechinul gol pe orologiul gării din Athins Mons, atât de realist, am avut un şoc. Ce-o fi făcând acolo individul ăla gol, agăţat de ceas ? Vrea să se sinucidă ? ...Alte comune, adormite în seara de iarnă fără zăpadă. Bijuterii de lumină, risipite pe coline. Douăzeci de minute. Am intrat în Paris. Şoseaua periferică. Biblioteca Mitterand. Podul Saint Michel. Coborâm la Dome des Invalides. Sub ploaia burată, ne dăm seama că suntem cam pierduţi. Râdem strâmb. N-am mai fost în Paris cu autobuzul. Habar n-avem unde sunt staţiile. Vedem una, pe malul Senei. La mijlocul bulevardului, vedem autobuzul pe care trebuia să-l dăm cotind. Bineînţeles, în sens contrar. Alergăm. Îmi sucesc artistic glezna. Strivesc înjurăturile neaoş româneşti între dinţi, ca nisipul. Unde naiba opreşte ? Aha. În staţie nu e bineînţeles nimeni. Acum înţeleg de ce autobuzele sunt mereu goale în Paris. Vântul ne pipăie peste tot. Suntem îmbujoraţi. Ţie îţi zboară coada de cal, zbuciumându-se nărăvaşă să iasă de sub fular. Stăm cu spatele la bulevard, cu ochii pe hartă, încercând să descoperim următorul autobuz. Cineva claxonează. E autobuzul. Şoferul ne-a văzut. Adică a văzut două funduri, noi stând aplecaţi, ocupaţi să citim harta în lumina incertă. Urcăm şi aflăm că mai avem de luat unul. Când coborâm, îl vedem. Alergăm. Îl prindem. În Montmartre plouă de-a binelea. Străzile strălucesc, treptele mă înhaţă de picioare. Spune-mi că nu trebuie să urcăm. Nu. Dar o să le urcăm la întoarcere. Cu burta plină... Trecem pe lângă un scuar unde astă-vară am fotografiat doi îndrăgostiţi.

Continuăm alergarea. Mi se încolăcesc gânduri bizare, îmi şuieră imagini prin cap, anul trecut care a fugit cu paşi mari în prima parte şi s-a târât în a doua, atunci aveam o căsuţă a noastră, să vină o dată şi vara asta cu noua căsuţă, cu moartea cotidianului repetitiv, cu... E aici. Are un meniu la intrare şi printre beculeţe văd denumirea. "Au pied de Sacre-Coeur". E plin de iedera de anul trecut. S-a ascuns sub scară, o uşă de lemn lăcuit, cu ferestre ca-n căsuţele de turtă dulce. Deschidem uşa. Jazz. Lumina de la ora şase vara. Ora mea. Nehotărâtă între zi şi crepuscul... E aproape ora nouă şi suntem singuri aici. Doar barmanul e la postul lui. Ne vorbeşte de parcă ne-ar cunoaşte de când lumea. Zice că pe la 10 se umple. Hm, nu ne-ar fi displăcut să rămânem singuri. Un basm de iarnă, legănat de Sinatra. "Fly me to the moon"...

                                                      

... La întoarcere, pe scaunul tramvaiului de la Porte d'Orleans spre terminusul liniei de noapte. Trebuie să fie o premieră de fiecare dată. Nici cu tramvaiul n-am mai mers prin Paris. Tu ai aerul unui turist. Când conduci, n-ai cum să vezi oraşul. Eşti atent la semafoare, parteneri de trafic, pietoni şi motociclişti nebuni, pe motociclete sau scutere. Porte d'Orleans, noaptea. În spate, un grup vesel. Nu sunt cheflii, a fost meci la Palais des Sports. Au fulare şi steaguri, ca toţii fanii. Tradiţionala confruntare parizieni-marseillezi, cu pitorescul gros al fanilor fotbalului de pretutindeni: "Marseille, on t'encule !"

                                                       

 Zâmbesc. Mi se pare un balans suprarealist. Acum o lună, prin geamul tramvaiului 41, vedeam siluete cenuşii de blocuri pe Turda. Acum văd turnul Eiffel sclipind festiv. Trebuie să fie miezul nopţii. Turnul se iluminează la fiecare oră, câte zece minute până la ora 1. Mă întorc spre tine ne gândim amândoi la acelaşi lucru. Şampanie sub turn.

                                               

...Dar plouă. Şi dacă ne gândim bine, mă nasc abia peste 3 ore. Acum să facem bine să prindem autobuzul ăla cu nume de reptilă. Le noctilien. Dinozaurul albastru ne va înghiţi şi ne va regurgita în noapte, puţin înainte de Villiers-sur-Marne, în orăşelul nepoatei cardinalului Mazarin.

                                                  

Presupun că şoferul crede că suntem nişte turişti duşi cu vaca. Îl lăsăm să creadă ce vrea. Deşi mi-ar plăcea
să-i spun că suntem doar doi ţăcăniţi de vârsta a doua care sărbătoresc ziua mea de naştere. Doar aşa, ca să-l văd convins că suntem duşi cu vaca.