Porturi (Bretania, partea a II-a)

   Invitaţie la călătorie, dor de ducă, aventură, necunoscut, mister, romantism şi conflict cu natura... Ce-ar mai putea fi un port ? Saint-Brieuc e în vârful unui V şi are ieşire la mare colateral. Dar e în vecinătatea unor porturi care mai de care mai vivace, largi sau intime. Primul port  pe care l-am explorat, după 5 km de marş prin oraş, prin pădure şi pe autostradă, a fost Légué.
    În mintea mea de român, drumul spre mare trece printre câmpii nesfârşite, bătrâni munţi tociţi deveniţi dune şi se sfârşeşte dincolo de podul Cernavodă în ochiul critic şi împietrit al Mării Negre. Aici, deşi ne îndreptam spre mare, parcă mergeam prin Sinaia sau Buşteni, cu versanţi stâncoşi în stânga şi pădure în dreapta. În fine, ajungem în port. Ne ia în primire o cumpănă a apelor, "carrefour des eaux", cu un braţ spre portul de agrement, altul spre portul de mărfuri. Sunt cele două râuri care trec prin Saint-Brieuc şi Plérin, vărsându-se în mare. Sunt râurile Gouet şi Gouédic, la intersecţia cărora e portul Légué. Cuvântul vine de la "cléguer", care înseamnă colină în bretonă. Se datorează probabil vecinătăţii dealurilor, uriaşi monştri adormiţi, între care spânzură un pod cu arce uriaşe, un pieptene aruncat ca în poveste în calea zmeilor.
  ...În portul de mărfuri ne aşteaptă marea. Sau ar trebui. E maree joasă şi marea e departe, la vreo câţiva km. Ne-a lăsat doar mâlul verde, ambarcaţiuni de tot felul, de la catamarane şi iahturi la cele mai mici bărcuţe, ancorate de inele în terasamentul şoselei, toate înclinate după cum s-a retras marea după scurta îmbrăţişare cu râul Gouédic. Resimt o oarecare frustrare şi tristeţe. Miroase a mare, o văd ceţoasă în depărtare, dar nu e aici. E la capătul digului. De aici, de lângă micul far, uitându-mă la ultimul vas încremenit trist în nisipul ud mă simt trasă pe sfoară. Marea mea e punctuală la întâlnire. Nu are capricii şi marei. Marea Mânecii are personalitate.

 Ne ducem în portul de agrement şi visăm la evadări. Peste tot, vase. Chiar şi în vitrina unui mic magazin unde descopăr un galion spaniol. Are chiar şi tunurile reprezentate, gata de tragere.

Alt port, de data asta în mijlocul oraşului, a fost Paimpol. În bretonă se numeşte Penn Poull, ceea ce înseamnă "capătul heleşteului" şi cândva era aproape o insulă. Acum e un mic orăşel turistic, fost sat de pescari, unde azi se pescuiesc mai mult imagini pitoreşti, scoici şi turişti. Are însă un farmec a parte, prin lumina difuză care ne înfăşoară, un soi de zumzăit de cafenele şi restaurante cu terase pe marginea portului de agrement, plin de vase de toate felurile, de istorii din vremuri trecute şi prezente. Printre noi, tăcute, se perindă poate spiritele celor două mii de navigatori localnici şi de aiurea, care şi-au pierdut viaţa aici.

Portul care mi s-a lipit de suflet a fost Erquy. E o îmbrăţişare largă, are un dig cu un far ca sedila literei Q din denumire, nisip fin şi o promenadă lungă. Are o legendă care se strecoară spre noi dinspre mitologia galo-romană. Odinioară, povesteşte legenda, aici era o cetate galo-romană, numită Nazado. Se spune că femeile de aici erau atât de frumoase şi aveau o piele atât de fină, încât se vedea vinul curgând prin gâtul lor. Soldaţii romani uitau să-şi mai îndeplinească treburile, fascinaţi de frumuseţea acestor femei. Geloşi, zeii au inundat golful. Nazado şi oraşul Ys (despre care se spune că era de partea cealaltă a capului Peninsulei Bretaniei) au dispărut sub ape. Se crede că ruinele zac încă îngropate în golf.

Privind golful, mergând desculţă prin apa lui, cu o uriaşă cochilie în mână, găsită în nisip, aveam impresia că merg prin turcoaze. Lângă mal flutura un albastru mai închis, iar la vreo 5 m distanţă începea un vis turcoaz strălucitor. Aşa îmi închipui eu fascinanta şi incredibila Mediterană.

Se mai spune că aici a existat ulterior o cetate numită Reginea, "regina golfului", motiv pentru care locuitorii din Erquy se numesc încă şi azi regineeni sau rhoegineeni. Pentru mine e într-adevăr o regină mitică, o localitate unde vreau să mă întorc, unde am găsit un spumos amestec de mituri şi simboluri, brăţări de sidef albastru, draci de mare şi scoici Saint Jacques, oraşul pierdut şi poate regăsit...

Ultimul port pe care l-am văzut a fost unul minuscul, Arcouest, locul de plecare spre insula Bréhat, un strop de Elveţie scăpat în Marea Mânecii. O insulă cu stânci de granit roz, plină de căsuţe ca de cătun, unde locuitorii umblă cu tractoraşe sau buggy-uri de golf, sau cel mai des pe jos. Insula unde am surprins câteva căsuţe de vis, care pot fi închiriate. Cine n-a visat să petreacă vreo câteva zile pe o insulă ? Mai ales una plină de flori, ziduri de piatră, spălată de maree, unde toţi se cunosc între ei ?

Arcouest are mai degrabă o istorie anecdotică. Era denumit şi Sorbonne Plage, deoarece a fost ales ca loc de vilegiatură de un grup de intelectuali francezi din domeniul fizicii nucleare, printre care familia Curie.

Pentru mine, e un loc de tranzit, locul care spune, ca şi vaporaşul, vino spre insula Brehat...

             Brehat vine fie de la "briga", cuvânt breton care înseamnă "înălţime", fie de la Breiz Coat ( Bretagne des Bois) adică Bretania Pădurii. Prin 1080, pe o veche hartă apare şi denumirea latinizată Brihiacum sau Brihiat. Mie  îmi place rezonanţa satelor de pe această insulă şi insuliţele din jur, mărgele scăpate în mare: Morbil, Trouézen, Crec'h-ar-Gal, Kerarguen, Crouezen.

 Mi se pare un leagăn de poveşti celtice, cu cert parfum turistic, dar învăluite în bruma tenebroaselor mituri nordice, regăsite parcă în bisericuţa stranie, totul într-un degetar de legendă.