Statuile de la Universitate

...Atârnam alene de timp. Aveam multe de făcut dar făceam ce nu-mi place în clipa aceea, să aştept în mijlocul unei mulţimi. Veneau şi plecau autobuze şi troleibuze. Cifre luminoase. Fete tinere îmbrăcate cam în acelaşi gen. Mici variaţii de culoare. Dar tinere. Proaspete. Chiar vesele. Îndrăgostite. Interiorizate. Preocupate. Vorbind la telefon. Bătându-şi prietena pe umăr. Agăţate de braţul unor băieţi sau bărbaţi. Clătinând-se ridicol pe tocuri sau târşind picioarele în balerini. Mergând alene în bascheţi. Băieţii, exersând nonşalanţa. Purtând nonşalant nişte haine care mai scumpe, care mai puţin scumpe, mimând indiferenţa superioară, încercând să nu se plictisească de blonda, bruna sau şatena care ciripea lângă ei. În spatele autobuzelor cu mârâituri de animale preistorice ce înghiţeau şi regurgitau oameni, un şir de statui. Care demnă, care servilă, care intelectuală, care războinică, cu cal şi halebardă. Ei, cei patru pe care i-am văzut ani de zile din aceeaşi staţie, cu aceiaşi buchinişti anticari în spate, umbre fidele ale clădirii cu discipline serioase, cu cursuri, seminarii şi biblioteci. Ei, străjerii din faţa clădirii Universităţii, concepută de nume mari de arhitecţi ca Alexandru Orescu sau Karl Storck, ei, repere respectate şi subiecte de glumă totodată, ei, cei din faţa celelalte clădiri interbelice sau palate ale Bucureştilor de la "coada calului". Cel mai mult m-a impresionat întodeauna, în studenţie ca şi acum, Mihai Viteazul. O statuie romantică, din bronz, mult mai caldă şi mai "vie" decât celelalte. Paradoxal, realizatorul e un francez, Albert Carrier-Belleuse. Ion Heliade-Rădulescu, cel de care ne-am amuzat ca studenţi pentru pretenţiile lui puriste privind limba română, de cererile lui gen "gât-legău" pentru cravată şi "mână-ştergar" pentru batistă, e din marmură. E demn, e un cărturar, chiar ţine o carte în mână şi e opera aceluiaşi sculptor italian care a făcut şi statuia lui Ovidiu din Constanţa, Ettore Ferrari. Gheorghe Lazăr, cărturarul îndrăgit şi respctat de multe generaţii, fondatorul primei şcoli în limba română e reprezentat tot în marmură de un sculptor român, Ion Georgescu, profesorul lui Brâncuşi. În fine, matematicianul Spiru Haret e sculptat tot în marmură de Ion Jalea.
...Ani de zile am aşteptat troleibuze sau am urcat în ele lângă statui sau vizavi. Ani de zile le-am înregistrat mecanic prezenţa, cu gândurile mele, lăsându-i străjeri solitari ai lumii lor. Azi, i-am privit prima oară cu adevărat. Facultatea de Istorie s-a ascuns în spatele meu  în faldurile pânzei ce maschează schela. Buchiniştii îşi văd de aşteptare. Acum au rafturi metalice, nu mai stau cu cărţile pe scările intrării monumentale cu coloane dorice sau pe jos. În staţie, mă uit la lumea încruntată, grăbită, cu scop. În faţa mea, statuile fac acelaşi lucru, doar că o fac de prin a doua jumătate a secolului 19. Iar prin faţa lor, asemenea acestor furnici impasibile care trăiesc în şi pe teiul gros din staţie, trecem noi. Ocupaţi. Grăbiţi. Cărând firimiturile vieţii noastre. Impasibili la reperele moarate ale bronzului cu detalii parcă din atelierul lui Rodin, impasibili la frunzele teiului, impasibili la cerul cu miros de vară. Impasibili la expresia galantă a lui Eliade, la seriozitatea lui Lazăr sau demnitatea lui Spiru Haret. Impasibili chiar şi la existenţa oarecum separată a lui Mihai Viteazul, pe alt soclu, din alt material, parcă din altă lume. Noi. Blazaţii. "Cotidienizaţii". Plictisiţii, grăbiţii şi uitucii. Plini de liste, griji, probleme, planuri, direcţii şi nemulţumiri.