...Nu ştiu din ce ungher scoate capul o replică estetică la zgomotul brut care-mi demolează dimineaţa, tâmplele şi timpanele. Muncitorii sunt peste tot aceiaşi, zgomotoşi, vorbăreţi şi preocupaţi cum se spune pe aici, doar de buricul lor, de propria persoană adică. Glume graseiate urlate ca să acopere pikonul, râsete şi bubuituri între cuvintele mele scrise, ochiul de sticlă al cerului şi arătătoarele bradului de la geam, bătrâna care toacă aceleaşi replici monotone pe care le cunosc de mult, zâmbetul meu de convenienţă agăţat de căşti, secundele care-mi macină timpul de care sunt tot mai conştientă, desfăcându-mi-l fir cu fir în anatomia lui fragilă şi încăpăţânată. Să fugim dară, îmi gâdilă un gând urechea şi iese Art Nouveau-ul dintr-un soi de pălărie uitată pe raftul sufletului, dincolo de mormăituri, ciocane şi frazele pe care le cunosc, apoi ea, feminină, sălbatică şi frumoasă în cel mai pur avânt, în culoare, în lemn, fier sau cristal, ea, linia vegetală, curge din ghemul estetic ascuns în catifeaua gândurilor. Mă întorc în urmă cu doi ani, în casa trăsnită a baronului de Mersseman, revăd şopârla pe frunza de plop de Daum, urmărind solz cu solz mişcarea ei întreruptă în verde translucid încremenită în cristal, o mângâi iar şi iar, în timp ce, înconjurat de obiecte contemporane, imprimante, laptopuri,reviste, telefoane mobile de-a valma cu sfeşnice de argint, tablouri în ulei ale strămoşilor şi carafa grea de cristal plină cu vin de Porto, el, baronul, în pantaloni scurţi, desculţ, cu fundul pe un morman de partituri aşezate ca să sprijine mai bine scăunelul de mahon reconstituit de un artizan, cântă cu spatele la mine, transpus, preludiul meu preferat de Bach. Din altă epocă, contrastant de clasic şi înduioşător de romantic în acelaşi timp, preludiul se încolăceşte în jurul meu ca şopârla lui Daum pe care o mângâi inconştient, sorb din paharul de cristal licoarea de un roşu adânc şi încerc să suspend clipele în vid. Aici Daum, în dreapta mea veioza Galle cu ghiduşia unei ciuperci brumate face cu ochiul, lumina se schimbă, vinul de Porto îmi încălzeşte tâmplele şi constat că preludiul lui Bach e mai sobru la pian decât cântat la chitară, în intimitatea ei de un erotism elegant. Dar Daum şi Galle, ca şi curbura vegetală a sfeşnicului mă fac să uit comparaţiile, privesc fascinată lumânările care pâlpâie, atmosfera ireală, un baron în pantaloni scurţi care cântă Bach, cristalurile din jur, argintul încolăcit fluid care preia seva vegetală a ficuşilor ce acoperă parţial fereastra, dincolo de care, leneş, râul Somme a scăzut din nou, e maree joasă, noaptea stă să cadă grămadă peste noi, iar şi mai departe, dincolo de Marea Mânecii, doarme Anglia...
...Şi sar de lângă Daum de pe frunză în vara de lângă noi, cea care tocmai mi-a fugit de sub nas acum, în septembrie târziu, din care am furat o zi şi m-am plimbat pe Rue de la Paix, rămasă cu ochi lucioşi în faţa magazinelor Daum şi Galle ca în adolescenţa săracă, pe când treceam zilnic prin faţa câte unei rochii dorite, expusă în vitrina vreunui magazin, până ce mă plictiseam de ea şi în gând îmi spuneam că am purtat-o destul. Acolo, pe Rue de la Paix, în catifea roşu cardinal cu reflexe sângerii se lăfăia Dragonul lui Daum, în aceleaşi zvârcoliri de iederă, prizonier în lumea lui translucidă, prea departe de pasionaţi, prea nesemnificativ pentru deţinătorii sumelor cu multe zerouri. Lângă el, o vază mică şi delicată, o floare încremenită în cristal, fascinantă clipă translucidă oprită din mişcare, captivându-mă până la obsesie. Într-un târziu, am regăsit-o pe Internet, într-o reproducere oarecare, o redau aici, dar îmi plânge sufletul după cea reală, în culcuşul ei de catifea verde-salamandră, având fragilitatea lacrimii şi rezonanţa unei priviri de îndrăgostit... Între timp, baronului îi fusese spartă casa, Şopârla din păcate îi fusese furată, un unicat dispărut cine ştie unde acum, rămas în memoria mea într-o mişcare neterminată şi enigmatică. Am coborât spre Place Vendome, care-şi deschide braţele ca o curtezană, plină de pietre preţioase: Boucheron, Cartier, Van Cleef, Arpels, Buccellati, Dior, Chanel. De acolo fug pe urmele Art Nouveau-ului spre metrou, uitându-mă la intrarea tipică a lui Hector Guimard, cu şerpuiri în fontă şi fier forjat, care-mi aminteşte Palatul Şuţu sau Palatul Cantacuzino (sau Casa Enescu) sau la poarta imobilului din arondismentul 7, înviind brusc în lumina după-amiezii şi sfârşind glorios în faţa restaurantului Maxim's. Revăd zâmbetul meu din geamul de la intrare şi gestul tău care spun amândouă, nu azi, chérie, tu n-ai rochia de seară la tine, iar eu mi-am dat smochingul la curăţat...
...Buclele de fier şi cristal dansează nebune în faţa ochilor mei, îi închid, o clipă sunt într-o maşină de epocă şi tu conduci râzând cu ochelarii aceia caraghioşi ca de înot peste cască, redingota flutură, mă încurc în mărgelele până la brâu, arunc pălăria-cască şi las vântul să-mi zburlească părul scurt, dar butonul schimbătorului de viteze redevine tasta Z, portţigaretul lung redevine tasta I, muncitorii găuresc înainte grinda ca să pună obloane, zboară "merde" peste tot, telefonul mobil scoate un sunet scurt şi văd mesajul tău "Bouchons sur l'autoroute, j'arrive une demi-heure de retard, je t'm"...
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire