Evadări

Tecia Werlowski a spus că poţi sări peste un zid, dar cum să faci să evadezi din tine însuţi ? Dacă mă gândesc că întrebarea aparţine unei romanciere poloneze, înţeleg multe despre naşterea şi semnificaţiile acestei idei. Dar voi întârzia puţin în tema ei. Unii iubesc paradoxurile şi spun că mai bine te scufunzi în tine însuţi ca să poţi evada. Cu alte cuvinte, te ascunzi în solitudine, ca într-un halat confortabil, îţi iei nişte accesorii şi e bine.
Accesorii ? Unii preferă un instrument muzical. Pian. Vioară. Chitară. Alţii preferă cuvântul. În umbra consoanelor şi vocalelor, foneme măturate de arpegii, accente, virgule şi puncte de suspensie modulând lin sunetul, lungă litanie derulată în memorie şi tremurul ei pe buze, şoptit, poate rămânând pe veci la tine, în caietele îngălbenite ale memorie, până la identificare cu propria-ţi scriitură.
...Alţii caută cu mâini febrile forme. Suflul viu din privirea lor se mută în ochii morţi ai statuilor, în gestul încremenit în piatră, în fibra lungă a marmurii, strigând nevoia de fugă prin toţi porii.
...Unii se scaldă în culori. Accente dure, lineare, curbe feminine şi piscuri strânse între dinţi, ochi lucioşi de animal nocturn, sticla de vodcă, ţigara în scrumiera de pe cubul de lut, fularul abandonat pe scândurile podelei, animal preistoric şi stoic ce te suportă zilnic în spinare, scuturându-te spre mirajul unei alte idei.
Poate că nu mai ştim să evadăm. În globul de sticlă e frig şi singurătatea doare uneori, mai strigăm unii la alţii să ne încălzim, sticla fuzionează uneori, ne topim odată cu ea, creştem sau sărăcim, în fond, ne înfundăm în timp cu capul înainte. Ne strică ura scrâşnită între dinţi ca nisipul, ne place să zgâriem cu cuţitul pieptul celui de lângă noi, fără să vedem că urmele sângerează pe pieptul nostru, rumegăm în faţa ecranelor, ne ascundem în anonimat, mestecăm satisfăcuţi insulte în virtual, ne bucurăm gros de senzaţionalul zdrenţuit, ne căutăm aripile şi găsim doar cioturi, ne mânjim sticla şi plângem în pumni, orbiţi de neputinţa unui cotidian prăfos. Uneori mai căscăm un ochi aburit de vise, punem câte o ştampilă pe undeva, apoi întindem cu degetele funinginea dezamăgirii şi aşteptăm să vină cineva să ne arate că mai suntem oameni.
...Mulţi, prea mulţi, îşi iau ca accesorii doar papucii.