La ou je t'emmenerai...

Stau în coate pe marginea timpului şi închid ochii cu ură în faţa repetitivităţii. Monoton. Cotidian. Repetitiv. Plictistitor. Secundă cu secundă. Timpul reintră în matca de acum o lună. Două. Trei. Au fost de-ajuns câteva zile de întrerupere şi mă gâtuie deja uniformitatea. Mă mânjeşte cu noroiul anostului. Fada faţă a secundelor. Insipida scurgere a orelor. Searbăda înşiruire a aceloraşi gesturi. Carnavalul. Zâmbete agăţate de urechi. Saluturi şi urări în care nu crezi. Ploaia mi-a tăiat evadarea. Sălcii şi agasante, vocile din jur mă răstignesc. Sunt o insectă în insectarul săptămânii. Soarele s-a ascuns în cenuşiul ploii şi s-a scurs pe pământ. Toată lumea calcă pe el şi-l transformă în noroi. "Ia-mă de-aici", i-am spus, "du-mă la capătul lumii".
"Capătul lumii nu are capăt", mi-ai răspuns, liniştit. Şi ploaia ţi-a spălat în continuare faţa.