...De la o vreme incerc sa aproximez invidia, s-o metaforizez cumva. Si nu-mi iese. Nu cunosc un animal mai las ca invidia umana. Vine, surade ipocrit, se gudura cu ochi lăcrimoşi, mi se lipeşte băloasă şi blănoasă în spinare, râgâie înfundat de câteva ori, cerşeşte înţelegere şi vrea milă, iar sub surâs îşi ascute incisivii cu limba.
O simt în spinare sau deasupra cefei, simt cum picură ceva cald cu aromă de viaţă de pe ei şi mi se încreţeşte toată fiinţa de greaţă, visurile cad cioburi la pământ, aud clămpănitul ei şi mă dor aripile pe care mi le roade până la os.
Când eram mai tânără, credeam că vrea să zboare şi de aceea fură aripile altora.
Acum ştiu: îi place doar să ne vadă pe toţi târându-ne, asemenea ei.
Am încercat să mă ascund în umbra ta, dar umbra aripilor mele a depăşit-o pe a ta. Acum ating cioturile din spinare şi zbor în amintire...
3 commentaires:
Ţesutul de aripă e sută la sută regenerabil. Au stabilit specialiştii. Englezi? Desigur. Neuronul e singura chestie pierdută pe vecie. Gestioinează stocul cu maximă economie. Invidia e perenă ca majoritatea buruienilor.
Mângâie cioturile, oblojeşte-le, priveşte-le în fiecare zi să nu pierzi momentul când primii "muguri" vor apărea. Poţi apoi să survolezi întinderile şi să te întorci, inevitabil, la tine.
INVIDIA=neputinta de a te bucura de realizarile,implinirile si fericirea celui de-aproape. este un semn de uscaciune si micime sufleteasca. Ni merita sa suferi pentru asta. Zborul nu poate fi oprit...Eu visez ca fac pirueta dupa pirueta pana ma inalt deasupra pamantului si zbor, fara aripi , doar prin rotire....
Si apoi "Nu mor caii cand vor cainii,,,
Cu drag,
Catalina G
Enregistrer un commentaire