La răscrucea apelor

Câteva zile ar fi trebuit să ajungă. Poate au ajuns.Poate nu. Poate e doar un efect placebo. Am rupt totuşi linearitatea. Am reluat legătura cu marea. Nu e marea mea, dar îmi place. E opalină şi rece, ca o ondină din basmele lui Hoffmann. E departe de mine acum, dar îmi place felul în care ea şi râul devin totuna. Se îngemănează lin, la răscrucea apelor, într-un balet natural. Ape. Care. Fac dragoste. Tulburător de intens, îşi unesc albastrul într-o vâltoare care creşte lent. Maree. Bărcuţe. Ploaie de început de noiembrie. Felinare. Oameni cu umbrele. Oameni fără umbrele. Chei de lemn. Pescăruşi. Raţe sălbatice. Vântul şuierând poveşti. Sfeşnicul de argint pe masă, un pian şi un buchet cu culori de toamnă. Între ele eu, întoarsă spre mine însămi şi spre ploaie.