Avanpremieră

...Trebuia să fie o sărbătoare la castel. N-a fost. Nu va fi. Poate e mai bine. În fond, Montmartre e mai intim, mai cald, mai plin de culori, mişcare, arome, priviri, zâmbete, afişe, eşarfe, firme, pahare, măsuţe, clătite, pictori, fotografi, brelocuri, ochi cu diamante, macadam tocit, el, Montmartre, între "La queue du Chat" şi "Le piano muet", între "Chez ma cousine" şi "Lui l'insolent", Sacré Coeur şi stele, trepte şi "montmartobus", funicular şi felinare, afişe, Chat Noir, băşti şi oameni. La poalele colinei, va fi o noapte. A unui an. A primului an. Iar la lumina lumânăricii în cuib de sticlă, voi vedea flăcările din ochii tăi, zâmbetul şi mustaţa plină de ciocolata din "fondue", diamantele din şampanie şi firicelul de aur alb pe care scrie un nume. Atunci şi numai atunci voi spune "La mulţi ani" din suflet. Acum un an, eram prea ameţită ca să cred că mi se întâmpla mie, prea amară din cauza unei prezenţe nedorite, prea formală şi nelalocul meu între toţi aceşti străini cu feţe oficiale, lipindu-mă instinctiv de ochii albaştri din faţa mea, de ochii căprui din dreapta mea, cu un soi de disperare agasată şi mută.
...Iar oraşul ăsta mare, văzut de sus, de pe colina asta, muntele martirilor, Mons Martes, Montmartre, pe care o iubesc de mult, de când învăţam să buchisesc în vila ascunsă în iederă de pe strada Transilvaniei, în liniştea de argint a doamnei Vranialici, draga mea "madame" de demult, oraşul ăsta al luminilor, al ultimilor romantici dintr-o lume spinoasă şi materialistă, oraşul care a început să-mi devină familiar, poate mă va absorbi. Ca pe o frunză de-a lui, ca pe unul dintre miile de beculeţe de pe Champs Elysees, ca pe luminile în care se îmbracă, mereu festiv, mereu misterios, în infinitul serilor lui magice. Parisul meu. Fiindcă fiecare îl trăieşte altfel. Pentru mine, e un mister albastru într-un "petit resto" cu lumânărică pe masă, cu ochi pofticioşi de Crăciun şi un aer festiv, uşor mirat, care-ţi şopteşte la ureche: "ştiu cine eşti, ştiu de ce eşti aici, fii fericit..."