Mozaic într-un ochean

...O fi straniu, dar nu mă impresionează zilele naţionale. Nu simt nimic festiv. Acum doi ani, în România, aşteptam să treacă tancurile pornite să facă repetiţie, care încurcau grozav circulaţia şi mă gândeam că o zi naţională ar trebui să fie paşnică, sărbătorită cu un mare ospăţ şi muzică, nu cu arme. Nici acum nu văd nimic festiv. Dimpotrivă, de aici, de departe, văd români agitaţi, speriaţi, stresaţi, cu gândul la ziua de mâine, la pâinea de pe masă şi la spectrul şomajului, nicidecum pătrunşi de vreun aer festiv. Dacă m-ar întreba cineva ce iubesc în România, în niciun caz n-ar fi ziua naţională. Ar fi Cotrocenii Bucureştilor cu atmosfera lor specială, de jucării din alt veac şi cutie cu pudră veche, aburul fotografiilor sepia istorisind mai multe emoţii decât o mie de defilări cu arme de ultimă generaţie. Ar fi casele cu poveşti şi saloane largi, cu lumină intimă, cu bujori în obraji neastâmpăraţi lângă sobe cu foc adevărat, cu miros de buşteni şi iarnă, cântecul luminii de apus şi arcadele neo-româneşti, câinele cu ochi blânzi din grădină şi aerul acela vetust şi intim din zona asta de suflet. Ar mai fi munţii României, Făgăraşii semeţi adormiţi sub zăpadă, văzuţi de la cabana Gârbova, liniştea drumului prin zăpadă spre cabana Piscul Câinelui, plimbările pe poteci scufundate în alb pe lângă Peleş, cabane cu suflet de copil din Maramureş şi Făgăraş, omătul la Bistriţa şi Vatra Dornei, liniştea cu fulgi albi pe luminator de la Sinaia şi cabana din pădure de lângă Predeal. Un mozaic ca într-un ochean, sclipiri, cioburi de imagini şi suflet, duioase fuioare de gânduri şi dor de-un Crăciun de poveste...