Poveste cu doi trandafiri

... Anul 1979. O adolescentă oarecare. Plictisită. Întuneric. Autobuzul 368R pe atunci. Viscol la Ateneu. Autobuze care vin pline şi pleacă şi mai pline. Oameni pe scară. Înjurături. Priviri încruntate. Pachete, sacoşe. Exasperare. Brusc, viscolul se retrage. Se uită la noi de undeva de pe acoperişul de la Athenee Palace. Locul cu o cofetărie în spate. Nestor. Cele mai bune bomboane de ciocolată cu vişine. Mâna verifică singură mărunţişul adunat de o săptămână. Ajunge pentru două sute de grame de bomboane. Sunt cu lichior, atârnă greu la cântar. Începe să ningă. Fulgi mari ca în poveşti curg liniştiţi de sus. Adolescenta lasă capul pe spate şi prinde câţiva pe limbă. Zâmbeşte serii bucureştene. Înaintează cu greu prin zăpada călcată-n picioare de trecători. Prin vitrine sărmane, câteva ghirlande de beteală şi globuri. Doar la Nestor se înfoaie un aranjament frumos, cum vedea ea la televizor, lângă crainice. Îşi cumpără bomboanele de la o vânzătoare plictisită şi iese. O clipă, rămâne cu privirea lipită de aranjamentul cu crengi de brad, conuri, globuri şi funde. Crengi adevărate chiar. Pe urmă pleacă pe jos. Căciuliţa regulamentară neagră începe să se acopere de zăpadă, dar adolescentei nu-i pasă. Are mitene şi scotoceşte prin pungă. Vâră o bomboană în gură şi porneşte spre Luterană. Oamenii din staţie se uită curioşi la ea. O făptură ca atâtea alte eleve de liceu, îmbrăcate regulamentar în negru sau bleumarin, cu fular negru, botine negre. În care intră mereu apa. Dar ei nu-i pasă. Se  uită la fulgii care dansează doar pentru ea. Mai departe, vitrina farmaciei contrastează cu aranjamentul de la Nestor. O beteală chinuită, globuri ieftine, câteva instrumente medicale. Mai departe, o mică librărie la parterul unei căsuţe de prin anii '30, s-o îndeşi într-un buzunar, de unde-şi cumpără ea mereu caiete când nu se mai găsesc nicăieri. Vânzătoarea, o bătrânică simpatică, cu aer conspirativ, aranjează vitrina cu o bucurie de bunică. Îi face semn. Ea bagă capul, o salută şi-i urează la mulţi ani. Vizavi, Cişmigiul e un mare animal adormit. Dacă nu i-ar fi teamă că o ceartă acasă, ar intra să vadă brazii cu ghirlande de zăpadă şi globurile felinarelor, feeria fantezistă a iernii sălbatice. Aşa, îi salută în gând, valsează tot în gând pe culoarele misterioase ale casei UNESCO, atât de fină în bogăţia ei romantică şi renascentistă simultan. Cândva, tata i-a spus  că era de fapt un fost palat, Kretzulescu, vândut primăriei oraşului de ultima descendentă a familiei boiereşti Kretzulescu-Filipescu prin anii '30. Dantelăria de pe acoperiş e modelată de zăpadă, o glazură în noapte. Mai departe, câteva căsuţe cu grădină pe Ştirbey Vodă. Strada se îngustează şi fata strecoară priviri furişe în grădinile adormite. Una dintre case pe care o botezase casa cu coloane datorită celor două coloane ionice de la intrare, deşi părea şi mai părăginită anul acesta, avea o fereastră luminată. Înăuntru, văzu sclipind un brăduţ. Traversează repede Calea Ştirbey Vodă şi aproape că aleargă spre Academia Militară. Enormă, prea austeră, cu un aer de guvernantă mustrătoare. Zăpada o mai îndulcise puţin şi alveolele cu gard-viu din faţă sunt pline de omăt. După biserica Răzoare urmează cartierul nou, cu aceleaşi blocuri ponosite şi cenuşii ca întotdeauna. Bine că ninge, să nu le mai vadă uniformitatea. Blocul ei e mititel, retras ca un melc în cochilia lui cu patru etaje, scufundat în zăpadă. Şi tocmai când să intre, vede o tufă de trandafiri, surprinsă de iarnă. În mijlocul ei, un lujer lung şi un boboc de trandafir alb, jivrat. Parcă era tot din gheaţă. Nu apucase să înflorească, gheaţa îl închisese ca pe Albă-ca-zăpada în sicriu de cristal. Adolescenta îl rupe cu grijă şi-l duce în casă. După un bună seara mormăit mamei din bucătărie, fuge cu comoara la biroul ei. Îl pune într-o vază, sperând să nu fi murit. A doua zi dimineaţă, pe colţul biroului ei e un "mulţumesc" neaşteptat: bobocul înflorise. Era 18 decembrie 1979 şi de atunci, trandafirii albi aveau să devină pasiunea ei.
... Treizeci de ani mai târziu. O femeie de 45 de ani traversează un parc adormit de lângă blocul unde locuieşte temporar. Tăcerea e deplină şi atât de intensă, încât are impresia că aude fulgii care se aşază cuminţi pe umerii ei. S-au mai aşezat şi alţii, în sufletul ei. Pe tâmplele ei. Pe umerii ei. Dar într-un buzunar are o punguţă cu bomboane de ciocolată cu lichior. Acum se numesc "Mon Chéri". Acum, ea poartă ochelari. Viaţa s-a jucat puţin cu ea, a evadat dintr-una, a început alta. Cişmigiul a rămas undeva în altă viaţă. Acum, căsuţele din jur o privesc cu ochi jucăuşi. Au coroniţe de Advent atârnate la porţi şi par adormite din cauza perdelelor pe jumătate trase la ferestre şi a genelor de ţurţuri. Ce linişte e... Liniştea asta are totuşi ceva familiar. Femeia ronţăie o bomboană cu vişine. Poartă tot mitene. Doar culorile s-au schimbat. E îmbrăcată în culori de toamnă. Fularul are culoarea iederii pârlite de şoaptele toamnei şi mitenele au culoarea leneşă a coniacului. E cam întunecată ziua, iar lumina pare albastră datorită zăpezii care curge lin din nori adormiţi. Şi pe drum, urmărindu-şi paşii lăsând urme prin zăpadă, trecând pe lângă băncuţa de lângă bloc... Nu-i vine să creadă. Dar e real. E în zăpadă. E acolo. Doar că nu e alb. E galben. Nu ştie. Dacă mai trăieşte. Dar îl ia şi-l pune pe birou. Poate că mâine dimineaţă va înflori...
                                    

   Azi e 18 decembrie 2009.