Poveşti uitate

      ...Uneori, stranii adieri înfioară după-amiezi de duminică. Vin fără paşi. Se aşază lângă tine. Îşi pun obrazul cald pe dosul mâinii tale care scrie, grăbită. Nu ştiu ce vrea şi de ce s-a iţit. Are lumina aceea preţioasă a soarelui copt în zile de iarnă. Nici torid, nici proaspăt. Mieriu. Roşcovan. Sunt poveşti uitate. Fără legătură cu ce lucrai. Cu ce gândeai. Raţional. Lucid. Concentrat. Ies aşa, ca un produs rezidual al gândirii. Ca povestea bărbatului plecat pe front. Ajuns la cotul Donului, găseşte într-o groapă de obuz o armonică mică. Colorată. O pune în raniţă, gândindu-se la fetiţa lui de câţiva anişori, rămasă într-un Bucureşti bezmetic, prăfuit, bombardat. Bărbatul are un cal. O iapă frumoasă, albă, cu nume de femeie. Alma. Fetiţa lui i-l dăduse, când era încă o mânză nesigură. Autorităţile au râs. Nu se vine cu cal alb la război, eşti prea vizibil. El a ridicat din umeri. N-avea altul. Şi ce nume e ăsta ? Se dă mare ? Ce, nu putea să-i spună Firica ? Albiţa ? El a ridicat iar din umeri. N-avea alt nume. Tocmai când închide raniţa, aude semnalul de atac. Încalecă grăbit, rumegând amar gânduri chinuite. Ăia cu tancuri, noi cu cai... Dar nici aşa nu s-a îndurat să tragă în inamicii care se apropiau. Mai târziu, lângă sobă, noaptea târziu când nu putea să doarmă auzind încă gemete şi bubuituri, îşi va aduce aminte de zdrenţe de imagini. Portrete anonime. Toţi oamenii pe lângă care a tras. Nu era în stare să omoare. N-a spus nimănui că n-a omorât pe nimeni. Şi din fericire, n-a fost nevoit să folosească sărăcia aia de baionetă. Şi poate că...
...Alma se cambrează brusc. Ce-i, fată ? apucă să spună, după care se prăbuşesc amândoi. Târziu, printr-un fum apocaliptic, cu gust de cenuşă în gură, bărbatul se trezeşte pe jumătate acoperit de corpul rece al iepei albe. Pe pieptul ei înflorise o rană roşie, ca trandafirul din pridvorul lui de acasă. Bărbatul care văzuse multe, care nu mai plânsese de când avea 15 ani şi plecase de-acasă, izbucneşte în lacrimi. Închide stelele îngheţate din ochii Almei şi cu lacrimile şiroind, începe să sape un mormânt. Încă unul, printre toate cele ce-l înconjurau. Unul fără cruce, cu o piatră albă la căpătâi.
...Abia începuse să încărunţească, când mi-a spus povestea. Avea puţin peste 50 de ani şi era bunicul meu preferat. Bunicul care mânca prăjiturile mele din nisip, făcute cu forma de tablă. La propriu. Doar mama ştia că se ascundea după casă, ca să arunce din gură "compoziţia" de nisip şi floricele. Atunci, într-o seară oarecare de iarnă, lângă soba care ofta în roşu sângeriu, am plâns liniştit amândoi, el cu gândul la tinereţea măcinată pe front, eu cu gândul la iapa albă. Mai târziu, în amfiteatrul Facultăţii de litere, mi-am spus că fiecare cuvânt are clipa lui de adevăr. Clipa în care e înnobilat, când trece de la fonem la gloria de a avea un sens personal, intangibil. Clipa cuvântului "sacrificiu" venise pentru mine demult, într-o seară de iarnă, la gura sobei.