Infinitul într-o ceaşcă de cafea

... O cameră de zi interbelică. Un secretaire cu picioare curbe, arzând cuminte într-un acaju potolit. Mânerele de argint s-au ascuns sub oxidul negru, pleoape pe sertar. În colţ, pianul la care nu mai cântă nimeni, de mult. Dar pe care femeia schimbă zilnic lumânările galbene din sfeşnicele înalte, de un argintiu incert şi prăfuit. Masa lungă de teck stă la consiliu cu scaunele cu spătare înalte şi cotiere curbe, severe ca nişte directori în şedinţă. Două fotolii catifelii, vişinii, cu cotiere roase şi între ele o măsuţă Art Nouveau suplă ca un hohot de râs, cu o lampă portocalie. Lumina joacă dame pe fotolii şi pe cotorul cărţii. Bărbatul a adormit citind. Femeia i-a adus o cafea şi îi scoate delicat ochelarii rotunzi care-i alunecă pe nas. Ea ridică delicat acul pick-up-ului, Debussy fuge din odaie şi crepusculul se rostogoleşte roşcovan, aurind spinarea tărcată a motanului care toarce la picioarele stăpânului său toate basmele din lume. O rază răzleaţă cade pe cafeaua "cu bani" şi mângâie delicat infinitul...
...Madam Cici urmăreşte cu ochi de vultur momentul când coana Lucreţia vine cu tava. Se ridică împinsă ca de un resort, cu ochii sclipind de mulţumire, văzând lângă cafeluţă un păhăruţ de vişinată.
      - Coană Lucreţio, da' nu trebuia...
      - Lasă, madam' Cici, că te-am deranjat de la treburile matale...
      - Ei, pentru mata, coană Lucreţio, trebile n-are preoretate... Teribilă eşti, ai făcut-o cu caimac, parol, zău...
      - Ca la măicuţa, Domnu' s-o aibă-n pază, zice coana Lucreţia, înghesuind între guşa dublă şi decolteul generos câteva cruci "prescurtate". (Alea mari e rezervate lu' popa Ianculescu, ăl tânăr, ptiu, că taaare mai e frumos când vine cu Botezu'). Zi, ce-ai mai auzit prin târg ?
      Madam Cici aruncă repede vişinata pe gât, se întinde cu tot trupul peste masă să mai ia o gogoaşă, o tăvăleşte generos în farfuria cu zahăr pudră (ştiam io că la coana Lucreţia nu e ca la zgârie-brânză ăia de la doi, Popeştii) şi-şi suge degetele murdare de grăsime şi zahăr cu o expresie extatică. Nu, n-auzise mare lucru, decât că fata Paveleştilor de la şapte s-a mutat de-acasă cu unu cu apartament, plete şi ceacâr.  Lasă, dragă, că ce, un ochi albastru ş-unu verde nu să vede, băiat bun să fie şi cu cont în bancă. Că acu' nu să mai poartă logoditu', măritatu' una-două, ca pă vremea noastră, că de, ieream proaste, nescoase în lume şi d-aia mă procopsii cu răposatu, dă golea damijana zilnic şi bătea la mine ca la fasole.
      Cu ochii holbaţi, lingându-şi buzele cu anticipaţie, coana Lucreţia se apleacă asupra cafeluţei.
      - Soro, iete ce văzui acilea în caimac, uite semnu' ăla, optu' culcat, ce să fie ?
      Rumegând extatic, madam Cici îi răspunde oftând de mulţumire :
      - E dă bine, coană Lucreţio, e dă bine. Mai bagă o vişenată şi adă şi cărţile, să-ţi zic restu'.
...Marc deschide fereastra. Lumina timidă se strecoară ca o pisică famelică printre jardinierele cu iederă. Gardul mic, de fier forjat cu bucle îl emoţionează ca în prima zi când s-au mutat aici. Vopseau împreună. El mânuia trafaletul pe pereţi, ea pigulea printre bucle, vopsindu-le în verde. Îşi repetă că la vară vor umple geamurile de petunii, florile ei preferate. Marc trage aer adânc în piept, îmbrăţişează curtea interioară pietruită cu macadam, regretă că n-are vedere spre Place du Tertre, ridică din umeri promiţându-şi a mia oară că anul acesta va face bani mulţi şi se vor muta din nou, apoi pregăteşte cafeaua.
      - Reveille-toi...
    Pe noptieră, în cana albă cu inscripţia "Toi", Marc amestecă distrat. Fără să-şi dea seama, descrie bucle. Scoate linguriţa, sărută bucla rebelă de pe fruntea femeii adormite şi se duce la bucătărie. În cană, semnul infinitului se lungeşte, se deformează, se mişcă...

   ...Cocoţată pe pervazul lat, încearcă să-şi găsească locul. E îmbrăcată în cămaşa lui, care-i ajunge la jumătatea coapsei. Mânecile sunt prea lungi şi le-a pătat de cafea. Strânge cana în mâini, înfrigurată. Se uită în spate. Bărbatul e întins pe spate, cu laptopul pe piept. Degetele îi aleargă pe tastatură. Îi admiră trupul încă nealterat de ani în treacăt şi-i place că e desculţ. Are degete frumoase până şi la picioare. Laba piciorului e prelungă, fără degete chinuite şi unghii retezate cu toporul. Aşa nu mai pare prea impozant. Ba chiar are ceva jucăuş, dintr-o altă vârstă, uitată mult în urmă, sau ascunsă în viitor, aşa cum stă cu limba în colţul gurii şi se chinuieşte să scrie, cu un picior îndoit ca să sprijine ecranul, în pantaloni scurţi şi tricou. Îi mângâie mâinile cu privirea, degete lungi, normale, nu boante sau, şi mai sinistru, în formă de bilă. Uite şi gropiţa din obraz care îi place atât de mult... Curând însă, se va prelungi şi va deveni un rid, alături de firele albe de la tâmple. Fără să-şi dea seama, amestecă în cană. Semnul infinitului străluceşte în spuma înviată brusc de lumina amurgului, fractali de frişcă într-o lume ciocolatie...