Întâlnire la Notre Dame

...Petit Vaux...Ablon...Athis Mons...Choisy Le Roi... Biblioteca Miterrand... Gara Austerlitz... St Michel Notre Dame, cobor. Iar mă mir în gând cât de repede se ajunge cu trenul faţă de autobuz. Deh, vin dintr-un oraş, tot capitală, tot european, unde ca să ajungi în centru faci mai mult decât fac eu acum dintr-o comună limitrofă în centrul Oraşului Luminilor. Bof... Lume plictisită. Figuri neutre. Cineva, cu un iPod în buzunar şi casca în urechi cântă. Nu e aici,e în altă parte. Nu-şi dă seama nici cât de tare cântă, nici că falsează. Urc prudent. Ştiu că urmează parşiv un pumn în plex, curentul de la ieşire. E mai puternic decât în alte părţi, fiindcă ieşirea asta e chiar lângă fântâna St Michel. Aerul agitat de apă se năpusteşte în şuvoaie invizibile spre scară. Seară cu reflexe de flăcări. Uneori, cerul îşi bate joc de noi. Se aşază-n coate. Se uită la noi. Cei fermecaţi de clişee suspină. Ce splendoare... Ce frumuseţe... Mi se urcă subit stomacul mai sus decât e. Se răsuceşte. Se mişcă. E un animal viu în mine. Alien-ul meu simbiotic. Printre fotografii şi grupuri gălăgioase, îmi fac drum spre traversare, spre Conciergerie. Faţada e acoperită cu cearşafuri publicitare uriaşe, nişte personaje care aleargă. Ceva cu poliţia. Nu mă prea interesează. Încartiruirile de orice fel îmi agresează simţul libertăţii. Îi admir pe oamenii ăştia. Or avea nervi de fier să reziste în monotonie şi la ordine. Eu n-aş putea. În fine... Veşnicii turişti asiatici. Fotografii. Cuvinte lătrate. De ce naiba strigă oamenii ăştia mereu ? O fi o chestie culturală la ei. Încă un pod. Am ajuns. Nu te văd. Nu-i nimic. Aştept. Azi nu e foarte multă lume în faţă. Catedrala pare în flăcări. Fotografia tipică trompe l'oeil a turistei care pare că ţine uriaşa construcţie pe palme. Cuplul care se sărută în faţă cu aerul că-şi marchează teritoriul. Femeia în burnuz violet împingând grăbită un landou. Trei tineri care vorbesc într-o spaniolă mexicană. Au o chitară la care nu cântă nimeni. E prea frig. Un puşti în axul catedralei, aşezat turceşte pe jos, pe nisipul alb. Ascultă ceva la căşti.  Clătita cu ciocolată şi banane nu-mi mai spune brusc nimic. Femeia sporovăieşte înainte, depănând cuvinte prăfuite. Vorbeşte în română. "Cine o fi făcut dragă, sculpturile astea ? Uite, se aprind felinarele pe Sena. Fă odată poza aia... Acu şi turnul Montparnasse." "Care turn ?" se miră oarecum tâmp un personaj cu aer cumsecade, încărcat de rucsacuri, sacoşe de cumpărături şi vreo două-trei aparate foto în cruciş în bandulieră."Ăla albastru din dreapta." "Acu' e luminat, aha..." "Mâine seară aici venim, să luăm vaporaşul, mai facem ceva cumpărături..." "Ce cumpărături, că ai luat juma' de magazin la La Fayette..." "Păi d-aia am venit dragă la Paris, nu ? Să cheltuiesc, să fac şoping..." Un pitic trăsnit îmi dă ghes să ofuschez cucoana care pozează plină de sine, arătând pungile de cumpărături posterităţii. Mă amestec printre gură-cască de pe lângă ei, scot telefonul şi încep cu voce ceva mai tare o conversaţie banală şi imaginară, despre faptul că am ieşit să bem un pahar de vin, că m-am plictisit în casă şi îmi era dor de o ieşire. Nu, mâine nu pot, dar poimâine revenim, să vedem ce rulează la Grand Rex şi să trecem pe la restaurantul armenesc. Da, au un meniu grozav... Mi-am atins scopul. Femeia se opreşte brusc din comentariile ei grandomane. Se apropie de mine, mimând indiferenţa, deşi moare de curiozitate să audă ce vorbesc. Pe urmă îl grăbeşte pe tipul cumsecade şi o iau la picior. Bun. Am scăpat de ea. Cu chinezii n-am ce face, nu cunosc chineza şi ar trebui să urlu mult prea tare ca să-i acopăr. Mă aşez. Vântul îmi scotoceşte până în suflet. Un personaj mă roagă în engleză să-i fac o fotografie. Pe urmă începe să mă întrebe despre istoricul catedralei. Îi răspund, îi vorbesc despre străvechiul amplasament pe locul unei foste basilici creştine numite St Etienne, despre ambiţiile episcopului Maurice de Sully în sec. 12 de a crea un edificiu gotic, noul stil care începea să se impună, i-am vorbit despre garguiele, himerele şi sculpturile echipei lui Viollet le Duc, despre distrugerile din timpul lui Ludovic al XIV-lea şi refacerile ulterioare. El îmi spune că e din Monaco (atunci de ce nu vorbeşti în franceză ? mă întreb), îmi spune că oraşul meu e o istorie vie spre deosebire de Monaco, care-i foarte modern şi pleacă. Oraşul meu... Hm. Oraşul meu e la 2.300 km distanţă. Cunosc şi istoria lui. Şi mutilările lui. Şi frumuseţile lui. Ce a mai rămas. Dar în Bucureşti, nimeni nu m-a întrebat despre istoria oraşului. O singură dată, nişte turiste care vorbeau în engleză mi-au cerut să afle unde e Casa Poporului. Tristă celebritate... Nimeni nu m-a întrebat unde e Palatul Şuţu. Sau alte bijuterii. Cât vor mai rezista şi ele...


...Vântul ridică nisipul alb de pe parvis. Parvis vine de la latinescul paradisium, spaţiul privilegiat din faţa faţadei vestice a catedralei, spaţiul unde se întâmplă mereu câte ceva, unde se cântă, se adună turişti, se jonglează, se recită şi unde e punctul zero, marcat pe jos, ca un capac din cupru, de unde se măsoară toate distanţele cu pornire din Paris, ca reper. Eu însă aş vrea să fiu sus, în Galeria himerelor, între monstrul care vrea să înghită apusul şi Stryge, celebrul spirit malefic care-şi caută prada, înţepenit în cotul lui de piatră, aş vrea să văd de sus acest oraş fascinant, nebunesc, copilăros, periculos şi spectaculos deopotrivă, de acolo de unde încă veghează spiritul lui Quasimodo şi al lui Victor Hugo.