Invitaţie la călătorie

...Un fel de revoltă contra repetitivităţii (şi nicidecum a tradiţiei) m-a trimis pe alte meleaguri de Paşti. Normandia. Pe aici, în afară de ouăle, clopotele şi iepurii de ciocolată, nimic nu anunţă agitaţia disperată a ortodoxului care se pregăteşte de masa pascală. Ritmurile nu sunt întrerupte de dezmăţuri gastronomice, pantagruelice mese debordând de bucate şi bietul ficat nu sucombă între ouăle roşii (citadin multiplicate la multicolore). Lumea e calmă. Asta căutam. Calm, izolare, pace, fără frenezie, fără cozi, fără stres, coate, înghesuială, disperarea că rămâi fără... şi fără... şi fără...

      Admir şi mă încălzesc la un foc de lemne, beau un vin de Porto şi mă desfac în atomi de linişte blândă, cu o oarecare nelinişte. Parcă trebuia să fac ceva, parcă era neterminat, parcă trebuia să mai scriu ceva, să mai trimit ceva... Nu. N-am nimic de făcut, de pregătit, de cumpărat, de căutat, de scris. Am de respirat. Am de deschis ochii spre jocul flăcărilor. Am de ascultat micile trosnituri din lemnul de brad. Şi de privit în mii de ochi din lemnul care lambrisează interiorul casei. Ferestrele mari se deschid spre dunele din grădină, acoperite cu pământ şi iarbă. Dacă aş înfige o lopată în pământ, la 20 cm adâncime aş da de nisip. Coasta de Opal. Dune. Nisip. Brazi şi mesteceni înfipţi în nisip. Căsuţe pentru păsărele. Ariciul care mănâncă spaghetti. Ciocănitoarea la concurenţă cu sticleţii pentru seminţe. Lumina dormind leneşă peste tot. Apusul care se întinde ca un motan.

      ...Şi marea. Nu e marea mea, e Marea Mânecii. E maree înaltă azi şi plaja s-a îngustat. E plină de oameni. Găsesc însă o bucată de nisip liber, printre stânci. Mă aşez, cu ochii spre iola din larg. Invitaţie la călătorie... Lumea dispare, plaja se goleşte, lumina argintată mă învăluie. Şi plec, gând cu gând, val cu val, spre casele care se uită la mare, scriind cuvinte, peste cuvinte, peste cuvinte, ca pescăruşii desenând petice albe printre nisipuri...