Saint-Brieuc, Bretania, partea I

      Bretania are ochi verzi. Cel puţin în golful Saint-Brieuc.
      Dacă până acum culesesem imagini şi impresii din Normandia, fascinată de istoria care a lăsat atâtea urme pe-acolo, regi normanzi, locul arestării Ioanei d'Arc în Saint Valery sur Somme, Dunquerque, celebrele bătălii de pe Somme şi fascinantul balans al mareei la Boulogne, Hardelot, şi mai ales la gurile râului Somme, acum am descoperit un golf aflat la baza peninsulei Bretaniei. Pe scurt, după Coasta de Opal am descoperit Coasta de Smarald.
    Îmi place felul în care francezii îşi denumesc zonele de coastă, la Marea Mânecii, la Atlantic sau la Mediterana. Între Coasta de Opal din Normandia şi Coasta de Smarald care deschide Bretania mai sunt trei, una de la Dieppe până la portul Le Havre, numită Coasta de Alabastru, apoi o mică zonă de care m-am îndrăgostit, în jurul unui orăşel de pescari, de vis, Honfleur, numită Coasta Înflorită şi în final zona care îmbrăţişează misterioasa şi istorica Peninsulă Cotentin, Coasta de Sidef. Apoi, urmează un golf în V, Golful Saint-Brieuc, cu Coasta de Smarald.  Saint-Brieuc e în departamentul Cotes-d'Armor. (Personal, rezonanţa denumirii m-a dus în Evul Mediu, printre cavalerii Mesei Rotunde, Lancelot şi ceilalţi. De altfel, există şi o bere locală numită Lancelot, hehe...) Cei din Saint-Brieuc se numesc "briochins", nicio legătură cu brioşele, ci cu călugărul galez Brieuc, fondatorul aşezării. În bretonă, oraşul se numeşte Sant Brieg iar în galeză Saent-Berioec. Influenţele celtice sunt puternice aici, iar oraşul era trilingv, în timp dialectul breton şi cel galez s-au şters, rămânând franceza. Totuşi, e o mândrie pentru ei să-şi păstreze denumirile bretone sau galeze în localităţi (uneori scriu în paranteză denumirile vechi), în denumirile berilor şi al diverselor specialităţi culinare locale şi în reclame sau mici vorbe de duh. Berea e extraordinară aici, sunt multe mărci locale, eu am gustat Telenn Du, o bere neagră foarte fină, din grâu negru şi Dremmwel roşie. (N-am mai avut timp să gust un produs local numit Chouchenn, un fel de rachiu din miere, dar mi-am propus să merg într-unul dintre barurile bretone din Paris ca să fac şi asta. Nu sunt o băutoare, dar îmi place să caut specificul local în alimente şi băuturi, printre altele.) Untul local e sărat şi foarte gustos, fiind folosit chiar şi în deserturi, într-o stranie combinaţie dulce-sărat. Am mâncat un produs de patiserie locală gustos, dar foarte consistent, cu acest unt, Kouign Amann şi un desert pe bază de caramel făcut cu unt sărat, incredibil de bun, Palet Breton. De asemenea, celebrul lor Far Breton, ca raza unui far, din vanilie cu prune uscate, care simbolizează stâncile peste care cade lumina farului. Pe lângă acestea, evidentele clătite bretone, adică dulci şi galettes bretonnes, adică nişte clătite sărate cu tot felul de umpluturi şi preparatele de pescărie, dintre care mi-au plăcut supa lor de peşte cu caşcaval, scoicile Saint-Jacques (emblema Shell adicătelea, celebra scoică) şi scoicile de tot felul cu toate sosurile (moules) cu cartofi prăjiţi. Cele despre care se spune că la sfârşit resturile sunt mai multe ca la început, cochiliile goale umplând vasul din faţa ta.
   Simbolurile sunt puternice în lumea bretonă. Vin pe filieră celtică şi încep cu celebra triplă spirală Triskele sau Triskel, simbolul Bretaniei, dar şi al Insulei Man şi al Siciliei. În mitologia celtică reprezintă triada celor trei zei Lug, Dagda şi Ogme, dar şi trecutul-prezentul-viitorul, sau triada pământ-foc-apă. Druizii, de unde se pare că a pornit simbolul vorbeau despre trei lumi, cea tangibilă, Abred, cea a unui soi de purgatoriu a spiritelor, Gwenved şi cea divină, Keugant. Spirala e regăsită peste tot, de la bijuterii la ornamente pe şepci, tricouri, mărci de magazine, pub-uri şi baruri, restaurante, străzi, grupuri de muzică şi chiar şi un partid politic în 1940 (evident, breton).
Am picat în Saint-Brieuc înainte de deschiderea festivalului Art Rock, cu jazz-rock fusion, cu dans şi pantomimă pe stradă, valuri de bere şi multă agitaţie. Când am ajuns noi, oraşul părea însă pustiu, ca şi cum ar fi funcţionat un soi de consemn după ora 18:00, când nu mai vedeai pe nimeni pe stradă, iar maşinile erau atât de rare, încât erau neglijabile. După deschiderea festivalului, în weekend, din care noi am prins o zi, oraşul pare invadat de valuri de oameni de toate vârstele, centrul fiind de nerecunoscut.

Mâine, voi povesti despre împrejurimile oraşului, aripile V-ului pe care le-am parcurs pe jos sau cu Tibus, reţeaua locală de autocare. A bon entendeur, salut !